TaramulCopilariei

La ce va ganditi cand trebuie sa cumparati o jucarie? Mai stiti sa va jucati?

Pentru mine este mai simplu daca o cumpar pentru copilul meu, pentru ca stiu ce-si doreste sau ce ii place sa faca, dar mi-e greu sa aleg atunci cand fac un cadou (mai ales cand nici nu prea stiu cu ce se joaca pustii de varsta respectiva). Ok, deci un criteriu pentru a alege o jucarie este ce ii place/ce i-ar placea copilului. Al doilea criteriu, sunt convinsa ca asta i se intampla oricui, este copilaria noastra cu dorintele si cu preferintele noastre de atunci. Eu am tendinta sa-i cumpar lui fiu-meu multa plastelina si culori, pentru ca mie (inca) imi place sa modelez si sa colorez. Incerc sa-i iau doar jucarii din lemn, pentru ca mie astea imi plac si stiu ca sunt de calitate. El nu are prea multe preferinte… de la capace de plastic, cutii de toate felurile, matura, mop,  bile, pana la jocuri de constructie si animalute de plus sau de plastic. Se distreaza cu orice, mai ales cu ce nu are voie:).

Cand am deschis magazinul online am incercat sa tin cont de cele de mai sus. Taramul copilariei se adreseaza adultilor, desi este un magazin de jucarii. Poate ca designul nu ajuta foarte mult la vizibilitatea produselor, dar am tinut foarte mult la atmosfera… la cum ne simtim cand vizitam site-ul, la nevoia de a retrai emotiile copilariei. Redevenind copii, ne va fi mai usor sa alegem:). Ma rog, nu despre asta voiam sa vorbesc.

Fiecare generatie are jucariile ei, noi am crescut cu foarte putine jucarii, in special de plus si de lemn, iar copiii de acum au Bakugan si Pokemon si altele pe care, trebuie sa recunosc, nu le inteleg si nu imi plac. E cam greu sa ne punem impotriva curentului – cei care au copii la scoala stiu despre ce vobesc – dar putem gasi cele mai bune variante. Asa ca, am facut o lista cu lucruri de care ar trebui sa tinem cont cand alegem o jucarie sau un joc pentru copiii nostri:

 1.   Materia prima: ca o regula generala, ar trebui preferate materialele naturale, ca lemnul de exemplu, dar si inul, bambusul, trandafirul, bumbacul. Majoritatea jucariilor de lemn sunt fabricate dintr-un lemn special, din abore de cauciuc (Plan Toys, I’m Toy etc.) care nu este supus vreunui tratament chimic si provine din copacii care nu mai produc seva de latex (copacii sunt taiati aproximativ in jurul varstei de 25 ani, iar in ultimii 3 ani de viata pamantul nu mai este fertilizat), mai usor decat lemnul traditional.

 

 2.   Normele de siguranta din UE. Jucariile trebuie sa aiba certificarea inscrisa la vedere, pe ambalaj. Noile norme adoptate de UE in decembrie 2008 obliga producatorii sa foloseasca doar culori si substante chimice netoxice, in timp ce valorile limita ale anumitor substante ce pot fi folosite au fost reduse. In plus, pe fiecare jucarie trebuie sa scrie varsta recomandata si faptul ca nu este potrivita copiilor sub 3 ani (acolo unde este cazul).

3.  Alte norme de bun simt (unele dintre ele fiind reglementate pe piata din USA). Jucariile de plus ar trebui sa poata fi spalate fara a fi distruse, zgomotul produs de anumite jucarii sa nu fie prea tare etc. Andrei a fugit din camera cand am pornit un elicopter pe care il primise. Facea un zgomot ingrozitor de urat si de tare. Pe langa asta, stim cu totii ca cei mici au fixuri. Iar atunci cand li se pune pata pe vreo jucarie o pot porni de cateva zeci de ori pe zi… .

 4.  Utilitatea. Copiii se joaca, dar si invata, isi dezvolta creativitatea, abilitatile. E de preferat ca fetitele sa aiba si alte jucarii in afara papusilor, iar baieteii, a masinilor. Se gasesc acum pe piata o multime de jocuri care ii ajuta pe copii sa-si coloreze sau sa-si decoreze singur jucariile preferate, sa invete sa numere, sa deseneze, sa se imbrace, cuburi sau obiecte de indemanare si precizie, puzzle-uri etc. Trebuie doar sa avem putin mai multa rabdare ca sa le alegem.

 5.  Rezistenta. O calitate necesara. Cei mici au talentul sa desfaca lucruri pe care noi nu le putem desface. Sunt foarte indemanatici Plus ca dau cu ele fara mila… Din punctul asta de vedere ador jucariile de lemn.  

6.    Complexitatea. Cu cat sunt mai simple si mai putin motorizate, vorbesc si fac mai putine lucruri gata servite copiilor, cu atat ii ajuta pe acestia mai mult sa viseze si sa-si imagineze diverse situatii. Poate va aduceti aminte ca noi ne jucam foarte mult de-a teatrul, de-a mama si tata , de-a doctorul, de-a biroul etc si improvizam foarte mult. Nu aveam bucatarii speciale, dar gaseam tot felul de capace de plastic, lingurite folosite si noroi sa facem de mancare…

 7.    Coloritul. Culorile vii ii atrag si ii binedispun pe copii. Inca de cand sunt bebelusi urmaresc cu privirea jucariile cu foarte multe culori.

 8.   Varsta copilului. Jucariile care sunt pentru varste mai mici nu ii vor stimula suficient, iar cele pentru varste mai mari ii pot frustra inutil.

 9.  Personalitatea si sexul copilului. Pentru un baietel caruia ii plac foarte mult animalele si cauia ii place sa construiasca, un cadou potrivit ar putea fi un puzzle cu animale, mai putin, poate, o masinuta cu baterii. In ceea ce priveste sexul copilului este discutabil, deoarece sunt foarte multe jucarii care se potrivesc ambelor sexe. Intr-adevar papusile sunt mai apreciate de fetite, iar masinile de baietei, dar asta nu este o regula.

Nu vreau sa fac un referat despre pupat si  nici sa gasesc si sa explic motivele si traditia acestui obicei. Articolul din link este suficient de simpatic si a facut deja asta http://patrupedbun.net/pupatul-la-romani/

Eu, insa, am o problema cu pupatul pe obraz, mai precis, cu pupatul oamenilor  pe care nu-i cunosc foarte bine sau cu pupatul cu persoane apropiate, de cate ori ne vedem.

In mod normal, cel putin eu asa am fost invatata cand eram mica, nu trebuie si nu e frumos sa ne pupam cu oricine. Nici nu ne cunoastem prea bine, dar, gata, ne pupam, ne salutam cu pupici si cu pupaturi. Nu sunt o persoana formala si nu cred foarte mult in politeturi si formalitati, ma bucur atunci cand oamenii sunt prietenosi, dar treaba cu pupatul ma induce in eroare. Si asta pentru ca, uneori, din prea mult entuziasm (spuneam ca ma bucur cand oamenii sunt prietenosi, catelul care da din coada), ma trezesc ca ma intind la pupat persoane care, abia dupa aceea imi dau seama, nu aveau nici o treaba cu genul acesta de salut.  Sunt secunde de stanjeneala pe care eu le transform in penibil…, din pacate, nu pot sa-mi iau pupatul inapoi:) Deci, in ce context ne pupam cu lumea? Cat de apropiati trebuie sa fim de cineva ca sa ne intindem la pupat? Veti spune ca si pupatul, ca si sexul, este de mai multe feluri: sexul nu implica neaparat dragoste, nici pupatul nu implica prietenie… Ei, eu sunt de moda veche, daca treaba cu sexul o inteleg, asta cu pupatul ma depaseste si pun suflet:) si mai sunt si timida, nu va mai pupati cu mine, decat daca aveti intentii serioase:))

Noi, sibienii (si ma refer la gasca mea) ne pupam mult Inca din liceu  ne pupam de cate ori ne vedeam, in fiecare pauza. Pe atunci era cool, mai ales cand ne intalneam cu persoana de care ne placea… Acum a devenit un obicei pe care nu-l putem sari. Nu ma deranjeaza, dupa cum spuneam, o fac cu entuziasm, doar ca uneori e obositor:) 10 -12 oameni la venire, 10-12 oameni la plecare. Ne vedem azi, ne pupam, ne vedem maine, ne pupam iar:) Eu stiam ca oamenii se pupa daca nu s-au mai vazut de ceva vreme… Plus de asta, intotdeauna la masa vor mai fi si persoane abia cunoscute. Nu le pupi la venire, dar le pupi cand pleci?  Sa nu faci diferente, sa nu se supere… Barbatii se scot mult mai simplu, o strangere de mana si gata.

Sa nu mai vorbesc de nunti… Daca ai ghinionul sa fii unul dintre cei doi miri, cu siguranta, te vei pupa de cel putin 3 ori cu invitatii, iar daca esti doar invitat, atunci doar de vreo doua ori si nu cu toti. La botez e mai bine, pentru ca bebelusul scapa mai usor, e bine invelit si-l apara si mama…

Surlalune este o poveste despre o fetita care stie sa viseze, iar dorintele celor care stiu sa viseze se implinesc. Asa i s-a intamplat si ei…

Surlalune

“[...]Surlalune se născuse într-un mic orăşel cu nume de fată, susÅ£inut pe hartă de un râu mare ÅŸi leneÅŸ.  Nu era nimic spectaculos în acest oraÅŸ, doar faptul că toÅ£i locuitorii erau foarte buni la matematică. Le plăcea să rezolve tot felul de ecuaÅ£ii ÅŸi probleme de aritmetică sau geometrie peste tot pe unde se aflau. X-uri si Y-uri, cifre ÅŸi forme geometrice erau scrise prin tot oraÅŸul, pe pereÅ£ii clădirilor, pe trotuare, prin autobuze, oriunde vreun tânăr entuziast sau vreu bătrân nostalgic îşi punea vreo problemă, fie  ea ÅŸi de viaţă.[...]

[...]Într-o seară, pe când dansa prin casă cu pantofiorii ei roşii, încercând să o imite pe Sylvie Guillem, Surlalune şi muzica ce i se desfăşura în minte fură întrerupte de…

-         Pss! Pss!

Surlalune se uită în stânga înspre zona din care crezu ea că se aud şoaptele, dar nu văzu pe nimeni. Se îndreptă spre draperii, să vadă dacă nu cumva se ascundea cineva pe acolo, dar, din nou, nu era nimeni. Când se întoarse însă, în faţa ei văzu o fetiţă brunetă cu un zâmbet fin, nişte ochi plăcuţi, căprui, un nas subţire, cu nări puţin mai mari decât cele care ar fi trebuit, dar frumoasă , după cum constată foarte repede Surlalune.[...]

[...]-  Je te cherche depuis longtemps, dit Juliette. Je souhaitais énormément te rencontrer et te connaître. Tu est la petite fille qui sait rêver et qui sait accomplir ses rêves.[...]”

Concept  Taramul copilariei si Kihi-Kiha

Poveste: Cristina Biciila

Design, executie, ilustratii: Kihi-Kiha

In seara aceasta, desi era foarte frig afara, mi-am luat copilul mucos si l-am scos la o plimbare prin centrul Sibiului. Ne-am dat jos din taxiul pe care l-am platit cu doar 6 lei (taximetristii din Sibiu au inca obiceiul sa-ti dea tot restul inapoi, fie el si 5 bani, iar daca le lasi un leu bacsis sunt foarte mirati) si am pornit-o la picior pe centrul umed si cam pustiu. Prima oprire a fost la o clatita cu miere si nuci, pe care am mancat-o cu pofta, parte in parte , la o masa de pe o terasa goala, ca majoritatea teraselor inca prezente, urme ale verii agitate si pline de turisti. Dupa ce ne-am zangalit cu miere pana la cot, am plecat spre Piata Mare cu speranta ca mai gasim porumbeii prietenosi, dupa care fiu-meu alergase vara trecuta. Ca si majoritatea oamenilor din Sibiu, probabil ca si porumbeii aveau alta treaba la ora aia, decat sa stea pe centru si sa inghete de frig.   Noi ne-am incapatanat sa ascultam clopotele bisericii din centru (ding- dong) si sa admiram ceasul turnului care deja se vedea mare si alb pe cerul albastru intens. Am exersat si culorile: ‘Mami, ce culoare are cerul? E rosu? Nu. E galben? Nu. E albastru? He (da, in limba lui Andrei). ‘Iti place? He’ 

Ne-am continuat drumul in Piata Mica,  trecand spre biserica Evanghelica printr-un tunel galben si stramt, ca apoi sa ne minunam de cat de inalt este ding-dong-ul de acolo. ‘Uaa’ s-a bucurat Andrei, care ar fi vrut sa intram sa-l vedem si pe dinauntru. Din pacate, usa biserii era inchisa. Curtea liceului Brukenthal  era plina de pustani care terminasera orele si nu se dadeau dusi acasa. Mi-au amintit de orele pe care le petreceam si noi, dupa ce plecam de la liceu (Colegiul Gh. Lazar), in fata statuii lui Gheorghe Lazar (o statuie despre care profesorul nostru de estetica spunea ca arata de parca Gheorghe Lazar ar fi stat pe WC, cu mana pe hartie igienica). Era punctul nostru de intalnire si de barfe:)

Am mers mai departe pe Podul Minciunilor unde am incercat sa-i explic lui Andrei legenda  si faptul ca suntem sus, deasupra strazilor, ca oamenii se vad mai mici, dar el a parut mai interesat de faptul ca i-am atras atentia sa-i tina bine pe Gaga Ti si Gaga Toto (doi porci din plastic, prietenii preferati) sa nu cada de pe pod, pentru ca o sa-i doara rau si o sa-i si pierdem. ‘Gaga Ti ka nu’ a fost concluzia lui Andrei. Da, Gaga Ti nu trebuie sa cada… Deja se facuse noapte, dar orasul era plin de lumini galbene, care ii dadeau un aer de poveste pe care il ador. Cand am fost la Praga, am fost fascinata de imaginea de basm a cladirilor, iar acum m-am bucurat sa o regasesc si la Sibiu. Nostalgica, dar si mandra ca sunt sibianca si ca ma plimb de mana cu copilul meu, am incercat sa-i povestesc lui Andrei cat mai multe despre ceea ce vedem, in speranta ca, in timp, va fi si el mandru de orasul in care ’s-a nascut si a crescut mami’ Ii aratam toate cotloanele, scarile si felinarele, iar el a fost suficient de ‘politicos’ sa-mi spuna ca i-a placut plimbarea si ca mai vrea sa venim si alta data.

Din pacate, nu am intalnit pe nimeni cunoscut, nu mai intalnesc de foarte multa vreme cunoscuti pe strazile Sibiului, desi in timpul liceului, dupa ce plecam de la statuie, imi mai trebuiau inca vreo 30 de min sa trec centrul, pentru ca ma intalneam cu tot felul de prieteni cu care stateam de vorba. Ne-am mai oprit prin fata vitrinelor, am mai intrat in vreo doua curti, ne-am mai alergat putin (asta ca sa-l stimulez sa nu-l iau in brate) si ne-am grabit si noi spre casa, desi de abia acum centrul orasului devenea mai animat.

Sibiul meu drag

Am ramas datoare de la postul meu ‘Adevar sau provocare’ cu un adevar din jurnalul meu… Dupa ce am cotrobait prin toata debaraua, am gasit si cutia cu jurnale, pline de praf, scrisori si tot felul de prostiute pe care le-am tinut si care acum m-au facut sa zambesc. De exemplu, am data peste o scrisorica/biletel, pe care am primit-o la receptie, la mare, pe vremea cand eram acolo cu gasca din liceu.

“Cristina,

Am fost la Bucuresti pt. VIZA si am venit la Neptun pentru tine (nu stiam ca ai pe cineva). Daca vrei sa povestim te astept astazi la ora 15:00 sau 21:00 in fata Postei. (haha, ce tare, mi-a dat alternativa, omul a fost prevazator!:))

Daca vii e bine.

Daca nu vii Adio si Fii fericita

Radu”

M-am dus, desi, intr-adevar, aveam prieten cu care m-am amuzat citind scrisoarea. Dar nu se facea sa-l las pe om cu ochii in soare chiar asa, daca venise la Neptun pt. mine:)).  Nu imi amintesc prea bine cum arata, stiu doar ca mie imi parea destul de mare (ca sa nu zic in varsta), probabil ca avea vreo 30 de ani, il cunoscusem la scoala de soferi si cred ca am vorbit de vreo 3 ori cu el, o data a venit cu mine pana acasa si probabil i-am povestit ca merg la mare…

Si acum un pasaj, din primul meu jurnal ’serios’, aveam 10 ani.

“Din nou e plictiseala. Stau si il ascult pe Chris Norman. Azi am fost la ceramica. Imi place foarte mult. Nu stiu, de la un timp, ma simt foarte rau. Tot timpul imi vine sa plang, parca imi pare rau de copilarie, desi mai sunt inca copilaroasa (aveam 10 ani!:))). Am inceput sa ma cert tot mai des cu Andra (prietena mea). Tot timpul tip la ea. Afara nu mai prea ies din cauza lui Cosmin si a lui Micu (sau Nicu, nu inteleg scrisul). De vreo cateva zile nu ma lasa in pace. (imi amintesc ca imi faceau serenade, se catarau pe geam -stateam la parter si aveam gratii- faceau tot felul de glumite cand ma vedeau si, din cauza lor, cand am fost la tomberon sa arunc gunoiul am scapat si galeata inauntru. Incercam sa-i ignor si m-am emotionat:))

Hai curaj, mai incearca cineva?