TaramulCopilariei

Ieri seara, in timpul unui maraton de vopsit parul, la mine acasa, povesteam cu fetele si ne aminteam de mancarea din copilarie (asta pentru ca ne era cam foame), salivam la o paine cu untura sau paine prajita, unsa cu usturoi si cu unt… (mi-e foame din nou, de aia insist pe subiectul asta). Ma rog, printre altele, ne-am amintit si de jocurile noastre preferate de cand eram mici. Eu ma jucam de-a biroul, impreuna cu sora-mea si vara-mea, in sufrageria matusii mele, scriam (indescifrabil pentru ca nu stiam sa scriu) o gramada de hartii, pe care i le dadeam sora-mii si vara-mea care raspundea la telefonul de trestie din coltul camerei… Toate bune si frumoase, doar ca acum, mare fiind,  m-am trezit facand acelasi lucru. De cand am intrat in lumea oamenilor mari si ‘responsabili’ m-am trezit in fata unui birou. La un moment dat, viata mea era doar in fata unui birou… eram un mic robotel.     Dar nu asta vreau sa spun, nu e cazul sa-mi expun frustrarile, mai ales ca le-am mai lasat deoparte de cand am iesit din lumea mecanizata cu business plan-uri. Bine, ca tot la birou lucrez si acum, dar o fac in ritmul meu si am viata mea. Si ma gandesc acum… nu puteam sa ma joc si eu de-a nevasta vreunui bastan?    Nici nu e prea greu jocul asta… in loc sa stau sa scriu ca fraiera, trebuia sa ma relaxez pe vreo canapea, sa o pun pe vara-mea sau sora-mea sa-mi faca masaj, sa zbor cu avionul spre cele mai frumoase destinatii…coltul camerei dinspre geam putea fi America Latina, un alt colt Noua Zeelanda si tot asa. Asta e… acum jocul asta nu-mi mai iese, nu de alta, dar m-am obisnuit prea tare cu scrisul si cu munca:)) Si ca sa va pun pe ganduri, una dintre cele doua prietene,  care era la mine acasa, se juca de-a creatorul de moda (sau ceva de genul asta), iar acum este designer floral, iar cealalta se juca de-a artista si ii cordoona pe ceilati copii din fata blocului. Acum este producator de stiri…Trebuie sa fiu foarte atenta cu ce se joaca fiu-meu… Mostenitor, chiar daca se joaca, nu cred ca ar avea prea multe sanse… De vazut:)

Voi de-a ce va jucati?

Intotdeauna mi-a placut sa ma plimb, sa bantui pe strazi si sa observ orice detaliu. In Sibiu, cand eram mica, nu mergeam niciodata cu masina prin oras sau cu mijloacele de transport. Masina nu aveam la dispozitie, iar autobuzele veneau din an in paste. Peste tot, mergeam pe jos, indiferent de ora. M-am obisnuit asa, iar acum, mi-e dor, uneori, sa o mai iau la picior pe strazi, chiar daca Bucurestiul, in zonele de blocuri, nu e chiar atat de interesant. Totusi, indiferent pe unde o iei, la un moment dat tot gasesti niste colturi de strada sau niste cladiri care merita vazute (imi place la nebunie cum arata Bucurestiul in lumina de toamna). Imi place foarte tare sa ma plimb seara, cand e mai racoare si nu ma deranjeaza deloc sa merg pe jos nici iarna, daca sunt bine imbracata si am incaltari comode. Imi amintesc de serile de iarna de la Sibiu cand ma intorceam acasa de pe la vreun chef, insotita de prietenul meu sau wanna be-ul meu de atunci, cand nu simteam frigul si nici distantele deloc

Unde voiam sa ajung, de fapt, este ca plimbarile nocturne, mai ales cele pe vreme rece,  fac geamurile  luminate ale caselor sa ma atraga foarte tare. Nu stiu de ce, dar mereu imi inchipui ca in interiorul casei trebuie sa fie foarte placut, sa fie cald, sa fie o atmosfera intima, sa fie mancare buna (?!), oamenii sa fie placuti si simpatici. De unde imi vin toate acestea? Habar n-am… Nu stau pe strazi (nu mai mult decat trebuie), nu sunt infometata (decat atunci cand ma hotarasc a mia oara sa tin vreo cura de slabire…), nu duc lipsa de prieteni sau de intimitate. Seara, as intra in orice casa care are luminile aprinse. Pentru mine, fiecare geam luminat are o poveste. Incerc sa-mi inchipui cine traieste acolo, ce se intampla dincolo de pereti…

Poate ca lucrul acesta se leaga, intr-un fel, de atmosfera pe care o regaseam acasa, cand eram mica. Era foarte placut, cand veneam de la joaca, de afara, inghetata bocna si obosita, sa intru in casa, si apoi in bucatarie sa o regasesc pe mama facand ceva de mancare (intotdeuna mirosea foarte bine) cu geamul deschis la bucatarie (chiar daca era frig), intr-o lumina galbena, sau sa-i gasesc pe ai mei pe intuneric, in sufragerie uitandu-se la televizor sau povestind. Nu existau tensiuni, probleme, certuri sau nervi, char daca, abia cu 10 minute in urma, mama urla dupa mine pe afara ‘Copila, tu nu mai ai casa?’ Ma rog… Am inca imaginea acelei bucatarii galbene cu geamul deschis ce dadea spre negrul noptii. Poate de aceea, lucrurile inversate ma atrag atat de mult sau poate, intr-o viata anterioara am trait pe strazi si mi-am dorit intotdeauna sa fiu poftita intr-o casa…

Acum cativa ani, aproape de Craciun, pe vremea cand lucram la Coca-Cola, m-a sunat o doamna pentru o sponsorizare. Pentru ca stiam ca nu putem sa o ajutam, i-am spus de la inceput, dar ea a insistat sa ne vedem, chiar daca trebuia sa vina din Fetesti pentru asta. Am fost de acord si, dupa ce am stat ceva timp cu ea, pasiunea cu care vorbea si dorinta ei de a ajuta m-au cucerit. Nu am putut sa-i sponsorizam, dar copiii de la Fundatie au venit la sediu sa ne cante colinde. Le-am pregatit cadouri, mancare, sucuri, ma rog, de toate, ca sa-i facem sa se simta bine.

Au fost extraordinari. S-au bucurat atat de tare, incat cei mai mari si-au dorit (fara sa le spuna cineva) sa se ridice si sa ne multumeasca (de parca facusem cine stie ce mare lucru..)  Nu pot sa exprim ceea ce am simtit…  

In timp, le-am cunoscut si lucrarile. Picteaza, deseneaza, modeleaza si fac tot felul de obiecte creative foarte dragute, care ar arata bine in camera oricui.

Fundatia ‘Trebuie’  Fetesti http://www.trebuie-fetesti.ro/despre-noi are nevoie de ajutor. Este greu ca intr-un oras asa de mic sa gasesti fonduri, iar nevoile acestor copii sunt mari. Pe 17 septembrie planuim (impreuna cu Teli Iacsa si Dana Stavaru) o vizita la Fetesti, unde dna Schnel ne-a invitat cu insistenta. Oricine ar vrea sa ajute , chiar si cu promovarea problemelor lor, este binevenit sa ne insoteasca in mica deplasare. Speram din tot sufletul sa reusim sa ne mobilizam cat mai  multi, poate in felul acesta le cresc si sansele de venituri si donatii mai mari. Isi doresc sa renoveze casa protejata, pentru care dna Schnel ar vrea sa depuna un dosar la fondurile europene, dar pentru care ar avea nevoie de primii 2 % din valoarea totala a proiectului.

Pe http://www.handmade4help.org/ puteti licita lucrarile facute la HEARTizanat, dar si lucrari de-ale copiilor din Fundatie. Incercati sa licitati cat mai mult, toti banii vor le fi donati.

Cand eram mica, am trecut prin diverse incercari si am testat tot felul de activitati, in cautarea a ‘ceva ce-mi place’. Ai mei au fost ingaduitori, mi-au luat si muzicuta, dupa ce i-am batut la cap vreo saptamana, ca apoi sa suflu de 3 ori in ea. Am  facut vioara (vreo 5 ani), volei, matematica, inot si sarituri in apa si ceramica (nu neaparat in ordinea asta). Din toate, m-am ales cu cate ceva, mai putin cu matematica:) Cursul de  ceramica, insa, a fost de departe cel care mi-a placut cel mai tare, ca dovada ca inca imi place sa ma mai joc in lut sau in tot felul de paste de modelat.

Sambata asta, am avut ocazia, din nou, sa ma joc… de data asta si caritabil . Am fost la evenimentul HEARTizanat,  organizat de Teli Iacsa si am vazut ce inseamna sa ai talent. Erau cativa oameni (printre care si Teli), ‘profesorii’ de fimo, de pictat pe sticla, de facut animalute din sosete etc., care chiar stiau ce fac. Si faceau lucruri minunate.

Eu am plecat de la eveniment mai obosita decat daca as fi muncit toata ziua. Fimo, ca fimo, ca la modelat ma mai pricep, dar pictatul pe sticla mi-a tinut limba in coltul gurii si spatele incordat cred ca mai mult de o ora… Ce sa zic, rezultatul sper sa fie suficient de bun, cat sa se indure sa-l cumpere cineva la licitatie (banii stransi vor fi donati Fundatiei ‘Trebuie’  din Fetesti). Nu stiu inca adresa de net unde vor fi postate, dar voi reveni. Restul operelor au iesit foarte frumoase, sper ca, in curand, sa am ceva poze sa le postez.

A fost placut sa-i vad pe toti cei veniti acolo cat de pasionati si cat de implicati erau in ceea ce faceau. Sa fii din nou copil si artist in acelasi timp merita toata oboseala:))

Dupa lupte seculare care au durat 2 ani, 7 luni si 11 zile gushterul meu s-a hotarat sa-mi spuna MAMA… Dupa cum am mai povestit, Andrei inca nu vorbeste (cel putin nu multe in limba romana) si, spre oftica noastra, se incapatana mereu sa ne strige ‘Aaaa!’. De vreo 2 saptamani ii face o placere deosebita sa spuna TATA si sta mai mult cu taica-sau. Va dati seama ce sangera inima mea de mama… pe de o parte fericita ca exista o asa mare iubire intre tata si fiu, dar si ranita de lipsa de interes din partea fiului personal.

Au urmat tot felul de incercari.. ‘Spune ma-ma!’ El: ‘Ba-ba’. Ce sa zic, poate toate au o explicatie ). Din nou: ‘ma-ma’, el ‘ba-ba’. Eu ‘Spune mu’ El ‘mu’  ‘Acum ma’ El ‘ma’ . ‘Bravo, acum ma-ma’ El ‘ba-ba’  Ce sa zic, bine si asa… pana seara trecuta, in parc, pe intuneric cand mi-a batut inima, de bucurie si de teama, sa nu se razgandeasca (a mai facut-o si in alte dati )

Azi dimineata ma striga ‘Aaaa, Aaaaa, ba-ba, ma-ma! ‘ Ceva de genul ‘Cum ziceam ca-i spun asteia? Ba-ba? A, nu, ma-ma…’

In fine, era pacat sa las sa treaca un astfel de eveniment:)))