Categorii
Arhiva
Noiembrie 2017
M T W T F S S
« May    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
Cauta

Cand am vazut postul Cristinei Bazavan despre avanpremiera filmului Morgen, nu am vrut sa pierd ocazia, mai ales ca mi-a fost ciuda ca am pierdut-o cu filmul ‘Marti, dupa Craciun’, film pe care trebuie neaparat sa-l vad.

Despre Morgen nu auzisem nimic, m-am uitat si eu pe net sa vad cate ceva, dar oricum, o data ajunsa in sala nu stiam la ce sa ma astept. Un film subtil (daca ii pot spune asa), cu imagini tablou, pe care si acum le am in minte, un scenariu foarte bun si actori extraordinari. Imaginile diminetilor in care se vad doar siluetele personajelor, filmate din spate (nu stiu daca filmatul din spate este o tehnica regizorala , dar, mi-a placut foarte tare ca eu ca spectator sa vad acelasi lucru cu personajul din film), campul pustiu, casa de tara aflata in mijlocul campului si viata autentica de tara mi-au ramas in minte. Accentul si replicile sunt delicioase, iar cei doi actori, total diferiti si foarte simpatici – romanul mare, alb, roz in obraji, lent, turcul – mic, paros, negru si agitat. Un film care poate fi discutat si rediscutat, ca o piesa de teatru sau o carte buna. Vi-l recomand cu caldura.

Cine a avut jurnal in copilarie/adolescenta? Sau, mai bine, cine nu a avut? Eu am inceput sa scriu intr-un carnetel pe la varsta de 10 ani, dupa modelul sora-mii, care avea jurnal,  doar ca eu notam in carnetel doar ce faceam in ziua respectiva: ‘Ne -am trezit, i-am cantat sorcova lu’ Mama Geta…” etc. Era in perioada Anului Nou. Dupa un timp mi s-a parut foarte plictisitor, nu intelegeam care e treaba cu notatul intr-un carnetel e ceea ce faceam. Mi-a trecut bineinteles, dar am reluat ceva mai tarziu, pe la vreo 12 ani. In timp m-am specializat si jurnalul meu a capatat si nume: LORELEI. In prezent, am cam 4 caiete scrise pe care  ma mai uit uneori. Ma distrez foarte tare citind ce am scris,  mi-e rusine vazandu-mi anumite ganduri pe foaie sau regasindu-mi propria-mi stupiditate/naivitate din trecut, as vrea sa schimb anumite lucruri sau pur si simplu as vrea sa mi le scot din amintiri. Tin foarte multe la caietele acestea, o singura data am facut marea prostie sa-i dau unui prieten (‘iubit’) sa citeasca ce am scris si apoi m-am simtit ingrozitor de jenata…

Cu totii cred ca avem lucruri pe care am vrea sa le povestim altora si lucruri pe care am vrea sa le ascundem vesnic. Intentia mea este  sa va provoc la dezvaluiri simpatice aici pe blog, cu citate din jurnale, bineinteles din acelea pe care simtiti ca le puteti transcrie. Va fi si un premiu, pentru postul cu cele mai multe comentarii. Premiul va fi o pictura pe sticla care va reprezenta textul cu care ati castigat.  Ce ziceti, va bagati?

Mai tarziu, cand ajung la caiete am sa postez primul fragment…

17 Draga jurnal sized 300x212 Adevar sau provocare

Cand am facut site-ul www.taramulcopilariei.ro si am scris povestea pentru site, mi-am dat seama ca imi place sa scriu povesti. Nu stiu daca sunt cele mai frumoase povesti, dar stiu ca imi place sa ma joc scriindu-le si ma distreaza foarte tare cand fac acest lucru. Daca ma pui sa scriu despre lucruri serioase mi-e greu, nu imi vin cuvintele, intru in clisee… Cu povestile e altceva. Niciodata nu stiu ce va iesi. Am o idee de la care pornesc, dar, in rest, povestea pare ca se scrie singura. De multe ori, cand primesc cate un brief pentru o poveste personalizata, intru in panica pentru ca am impresia ca nu stiu de unde sa o apuc, cum sa o fac sa fie pe placul destinatarului, sa i se potriveasca.  Sunt la a saptea poveste si, de fiecare data, am aceleasi emotii. Iubesc foarte tare cartile astea, mai ales ca ilustratiile si conceptul de design sunt dementiale. Fetele de la Kihi-Kiha, Laura si Madalina, sunt foarte creative. Fiecare carte este o surpriza pentru mine, fiecare are ceva inedit, original. Sunt extraordinare.

Ultima carte este pentru un cuplu, iar in brief se afla si o cutie… Iata ce a iesit

Povestea fără sfârşit

“A  fost odată ca niciodată curtea unui mare împărat care se numea Gato. Nu ar fi fost nimic de povestit, dacă acestuia nu i-ar fi plăcut, în mod deosebit, să colecţioneze păsări din toată lumea… Grădinile  palatului erau o minunăţie… erau atât de mari, încât nimeni nu ştia cu exactitate până unde se întindeau. De fapt, acesta era şi rolul lor, când intrai, erai aşa de fermecat de ceea ce vedeai în jurul tău, încât nu mai ţineai seama de drum şi de oboseală, te trezeai doar, la un moment dat, într-un colţ al grădinii din care mai mulţi slujitori, surdo-muţi, te călăuzeau spre o ieşire. Întotdeauna spre o alta …DSCF6359 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6360 300x225 O poveste fara sfarsit

[...]O mare bucată din gheţarul lumii se desprinsese, undeva departe, iar apele deveniseră învolburate. Râul din apropierea lor se revărsa inundând o mare parte din lalelele negre ale grădinii, iar cei doi se văzura nevoiţi să se adăpostească printre ruinele unui vechi oraş incaş, aflat în vârful unui munte bătrân, iubitor al norilor. Le era puţin frig, dar cei doi au reuşit să se încălzească ţinându-se strâns în braţe si sărutându-se.

DSCF6371 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6373 300x225 O poveste fara sfarsit

[...] 

Pe ele însă, se vedeau în relief câteva litere… Litere ce aveau să le descifreze mai târziu, pentru că ei doi erau suflete pereche. ”

DSCF6374 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6351 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6348 300x225 O poveste fara sfarsit

Sunt sigura ca veti spune ’speak for yourself’.  Eu va spun ca ‘negarea’ este semnul sigur ca va incadrati in categoria asta:))

Hai sa va spun cum ma simt eu… Daca acu’ ceva ani aveam o problema in a-mi aminti personajele sau autorii sau titlurile sau sfarsitul cartilor citite in adolescenta, acu’ se pare ca am o problema sa-mi amintesc daca am citit o carte  anul trecut sau acum 2-3 ani. E grav…Sa-mi spuna si mie cineva ‘despre ce e vorba’ (daca pot spune asa) in ‘De ce iubim femeile?’ a lui Cartarescu, pentru ca nu mai stiu daca am citit-o sau nu. Am in fata ochilor cartea, imi amintesc parca si momentele in care o citeam, dar nu imi amintesc nimic despre ea. Ceva, macar ceva… Groaznic. Problema este ca nici nu o mai gasesc prin casa (cred ca am imprumutat-o), asa ca nu pot pune mana pe ea sa ma lamuresc. Ma rog, o sa fac eu rost de ea. Dar nu asta este problema…

Adevarata problema este ca, uneori, trebuie sa stau putin sa ma gandesc ca sa-mi amintesc ce am facut in weekend, ma trezesc ca uit ce vreau sa spun, in timpul discutiei, am inceput sa adorm in fund :) si sa apreciez  muzica populara. Asta cu muzica populara si cu faptul ca imi place sa ma uit la stiri (cel putin, imi placea, pe vremea cand erau stiri la televizor) au fost primele semne ca , ntt, mi s-au schimbat cam mult preferintele. Cand eram mica, nu intelegeam de nici un fel cum parintii mei se puteau uita la stiri, mi se pareau extrem de plictisitoare, iar muzica populara, nu puteam sa o aud.

Mai sunt o gramada de astfel de lucruri pe care nu mi le amintesc (bineinteles!) acum. E normal ca mi s-au schimbat preferintele, ca am crescut, m-am maturizat, am cunoscut oameni noi, care imi plac si care m-au influentat in anumite alegeri, dar, sa uit ca urzica (nu am gasit alta comparatie), nu mi se pare normal. Ziceti si voi…

lecitina Cu varsta ne cam ramolim...

Ieri seara, in timpul unui maraton de vopsit parul, la mine acasa, povesteam cu fetele si ne aminteam de mancarea din copilarie (asta pentru ca ne era cam foame), salivam la o paine cu untura sau paine prajita, unsa cu usturoi si cu unt… (mi-e foame din nou, de aia insist pe subiectul asta). Ma rog, printre altele, ne-am amintit si de jocurile noastre preferate de cand eram mici. Eu ma jucam de-a biroul, impreuna cu sora-mea si vara-mea, in sufrageria matusii mele, scriam (indescifrabil pentru ca nu stiam sa scriu) o gramada de hartii, pe care i le dadeam sora-mii si vara-mea care raspundea la telefonul de trestie din coltul camerei… Toate bune si frumoase, doar ca acum, mare fiind,  m-am trezit facand acelasi lucru. De cand am intrat in lumea oamenilor mari si ‘responsabili’ m-am trezit in fata unui birou. La un moment dat, viata mea era doar in fata unui birou… eram un mic robotel.   munca la birou thumb 250 0 18 226x300 Cand eram mica, ma jucam de a biroul...  Dar nu asta vreau sa spun, nu e cazul sa-mi expun frustrarile, mai ales ca le-am mai lasat deoparte de cand am iesit din lumea mecanizata cu business plan-uri. Bine, ca tot la birou lucrez si acum, dar o fac in ritmul meu si am viata mea. Si ma gandesc acum… nu puteam sa ma joc si eu de-a nevasta vreunui bastan? femeie la plaja copy 1 300x213 Cand eram mica, ma jucam de a biroul...   Nici nu e prea greu jocul asta… in loc sa stau sa scriu ca fraiera, trebuia sa ma relaxez pe vreo canapea, sa o pun pe vara-mea sau sora-mea sa-mi faca masaj, sa zbor cu avionul spre cele mai frumoase destinatii…coltul camerei dinspre geam putea fi America Latina, un alt colt Noua Zeelanda si tot asa. Asta e… acum jocul asta nu-mi mai iese, nu de alta, dar m-am obisnuit prea tare cu scrisul si cu munca:)) Si ca sa va pun pe ganduri, una dintre cele doua prietene,  care era la mine acasa, se juca de-a creatorul de moda (sau ceva de genul asta), iar acum este designer floral, iar cealalta se juca de-a artista si ii cordoona pe ceilati copii din fata blocului. Acum este producator de stiri…Trebuie sa fiu foarte atenta cu ce se joaca fiu-meu… Mostenitor, chiar daca se joaca, nu cred ca ar avea prea multe sanse… De vazut:)

Voi de-a ce va jucati?