TaramulCopilariei

Posts Tagged ‘Kihi-Kiha’

Ultima poveste personalizata pe care a trebuit sa o scriu a avut urmatorul brief:  ”este pentru un bebelus de 3 luni pe care toata lumea il striga Nasturel, ar trebui sa fie o poveste scurta despre o aventura de-a lui Nasturel care trebuie sa stie ca nimic nu e imposibil….”

Iata ce a iesit: (bineinteles, cartea a fost ilustrata extraordinar de fetele de la Kihi-Kiha http://www.blog.kihi-kiha.com/

“- Unde eşti, Năsturel?

Nici un răspuns. ‘Of, cine ştie ce năzbâtii mai face acum de nu răspunde. La ora asta trebuia să fie deja în pat, să doarmă’, se gândea mama lui Nasturel în timp ce îl căuta.

- Năsturel, te rog să te dai jos de pe geam, ştii foarte bine că ferestrele sunt făcute să intre aer în casă, nu să ne căţăram pe ele. Mama nu era prea îngrijorată, pentru că avea încredere în Nasturel, dar, oricum, situaţia nu era prea plăcută.

Năsturel coborî de pe pervaz încercând să ascundă la spate un ditamai băţul. De câteva zile tot încerca să găsească băţul potrivit pentru a ajunge la stele. Nici cel din seara aceasta nu îl ajutase foarte mult. Cu cât încerca mai mult, cu atât părea că stelele se îndepărtează…

O dată ajuns în pat, îşi făcu planul pentru a doua zi. Ochise un copac foarte înalt lângă o clădire din apropiere şi se gândi să-l roage şi pe Tigrişor să-l ajute să se caţere. Trebuia să fie o modalitate să ajungă la stele…

- Pssst, psst….

Năsturel deschise ochii, se uită atent în jur, dar nu văzu decât o luminiţă ce se mişca agitată pe covor.

- Da, da, eu sunt! Sunt un licurici, un mesager al stelelor! Vino cu mine!

Năsturel nu stătu pe gânduri şi păşi pe scara de lumină indicată de licurici. Totul era feeric în jurul său. Scara pe care urcau era construită ca un curcubeu prin mijlocul cerului întunecat, cu luna zâmbitoare în partea dreaptă şi câteva mii de stele jucăuşe în partea stângă şi deasupra lor.

După ce urcară 1603 trepte, în faţa lui Năsturel apăru o stea.

- Bine ai venit! Ai obosit? Ce să-i faci, nimic nu se întâmplă fără puţin efort, zâmbi steaua. Uite ce e, te-am chemat aici să-ţi spun că nu trebuie să te urci prin copaci sau pe geam ca să ajungi la noi. E foarte periculos, să ştii… La noi poţi ajunge foarte uşor, trebuie doar să crezi, să ai încredere în tine şi în ceea ce-ţi doreşti, să nu încetezi să speri. Bine, s-ar putea ca uneori să urci mai mult de 1603 trepte, dar nu contează asta, nu-i aşa?

Năsturel nici nu apucă să răspundă, că se trezi din nou în patul lui. Scara de lumină şi micul mesager dispăruseră, dar geamul deschis şi o adiere blândă de noapte îl convinseră că nu a visat… Închise ochii fericit, pentru că ştia acum că, oricând va vrea, va putea ajunge la stele, indiferent de câte trepte va trebui să urce… ”

Iata si feedback-ul primit…

“Cartea a avut foarte mare succes, a impresionat atat parintii cat si

rudele, prietenii si ceilalti invitati de la botez . A facut un tur pe

seama din prima

Raluca”

Primul meu workshop de scris povesti cu copii. Workshop-ul are loc in cadrul atelierelor pentru pitici organizate de Kihi-Kiha.

Detalii aici http://www.kihi-kiha-and-co.ro/

Iata prima poveste compusa impreuna cu copiii.

In poveste sunt mici detalii care tin de preferintele si personalitatea fiecarui copil autor.  Au fost 5 copii, dar doar 3 au vrut sa fie in poveste:)

Într-o dimineaţă, pe o vreme de vară călduroasă, într-un peisaj cu mult sclipici de nisip şi scoici, cu portocaliu de apus şi alb spumos de val de mare, trei fete cucuiete erau plecate într-o vacanţă, împreună cu toţi prietenii lor.  Locuinţa lor temporară era un castel cu turnuri de fildeş roz, cu multe încăperi, care mai de care mai colorate, mai mari şi mai misterioase.

Aşadar, Cati, Ioana şi Aida, că acestea erau numele fetiţelor, se treziră în acea dimineaţă deranjate de nişte suspine.

-Off, of, of, ce mă fac…. Of, vai, of!  si tot aşa…

-Ce se aude? întrebă Cati

-Şi de unde? spuseră celelalte două bosumflate că au fost trezite din somn.

Căutară  prin cameră, dar nu văzură pe nimeni. Într-un târziu, Aida zări ceva mic şi colorat aproape de papucul ei de casă, turcoaz.

-Aici, veniţi aici!

Impresionată de ceea ce vedea, Cati spuse:

-Tu cine esti şi de ce plângi? Ce s-a întâmplat? Te putem ajuta cu ceva?

-Sper că da, că de aia am venit la voi. Am auzit că sunteţi nişte fetiţe foarte isteţe şi că le cunoaşteţi şi pe Sabina şi pe Ana Maria. Am auzit că toate cinci sunteţi foarte descurcăreţe.

-Clar că suntem, dar spune-ne mai repede ce s-a întâmplat, nu ne mai fierbe, se agită Ioana.

-Ei bine, eu sunt Zâna Fluturilor şi s-a întâmplat o mare nenorocire în ţinutul nostru. Zâna Întunericului s-a supărat pe fluturii mei că nu au vrut să treacă şi pe la ea prin ţinut şi ne-a lăsat întreg tărâmul pe întuneric…Nu ştiu acum ce să fac… Şi e foarte grav pentru că toate florile au început să se ofilească…trandafirii, narcisele, lalelele…

-Şi ghioceii? întrebă Aida îngrijorată, deoarece ghioceii erau florile ei preferate.

-Da, în primul rând ei şi pomii şi iarba, au dispărut până şi luna şi stelele şi curcubeul… totul este foarte urât şi rece şi mă tem pentru fluturii mei….adăuga Zâna stergându-şi nasul de colţul pijamalelor lui Cati. Ce ziceţi, mă ajutaţi?

Fetele încă nu-şi reveniseră din somn şi din mirare, aşa că le luă ceva timp până să se hotărască ce să facă.

-Dacă ar fi fost şi Sabina şi Ana Maria cu noi, cu siguranţă ne-ar fi ajutat şi am fi găsit o soluţie mai repede, gândi cu voce tare Aida.

-Ştiu ce putem face! o întrerupse Ioana. Hai să ne chemăm ajutoarele! Nici nu apucă să termine bine că micii lor prieteni, ajutoarele lor de încredere, începură să apară.

-Ce ss-a întâmplat aaici? întrebă Bugs Bunny molfăind un morcov.

Nu-i răspunse nimeni, pentru că atât fetele, cât şi Zâna Fluturilor nu ştiau pe unde să se ferească din drumul pisicii Mieunica, o pisica albă cu pete maro care, mai în joacă, mai în serios, îl alerga pe Chiţăilă.

-Ia potoliţi-vă, mormăi Mormăilă, somnoros, îmbrăcat într-o pijama portocalie cu steluţe verzi. Fluturii au o problemă mare şi noi trebuie neapărat să-i ajutăm. Lumea nu poate exista fără fluturi.

În toată nebunia interveni şi Peticel, prietenul Sabinei, un căteluş alb cu pete maro, care o trase pe Mieunica de coadă până aceasta se linişti.

-Şi ce e de făcut? întrebară în cor cei trei iepuraşi pufoşi trimişi de Ana Maria. Ea nu era de faţă, dar ajutoarele ei, da.

-Aam oo idee! sări Bugs Bunny, care până atunci fusese prins într-o dispută cu morcovul său, care se dovedi a fi unul vorbitor. Cel mai bine ar fi să mergem în Ţinutul  Soarelui şi al Luminii să aducem cât mai multă lumină.

-Da, da, aprobară fetele, cât mai repede să ne luăm cu noi găletuşele de nisip, să avem în ce să o aducem.

-Eeeu amm oo oală…spuse Bugs Bunny, putin bâlbâit.

 -Şi eu un polonic…şi eu un coş…adaugară Chiţăilă şi Peticel.

 -Bine, luaţi fiecare ce aveţi, spuse Cati, împăciutoare.

Până ce toţi cei adunaţi în sufrageria castelului de petrecut vacanţa la mare reuşiră să se organizeze, Chiţăilă dădu o fugă până la munte, la licurici, să se informeze cu exactitate unde era Ţinutul Soarelui şi al Luminii.

Fiecare ştia foarte bine ce avea de făcut. Mormăilă şi cei trei iepuri pufoşi aveau sarcina să aducă înapoi luna si stelele, Zâna Flutrilor îşi chemă prietena cea mai bună, Zâna Baloanelor sub formă de inimă ca să-i ajute cu transportul, iar fetele sortau vasele, sacii, polonicele şi coşurile de adus lumina.

Prinşi de milioanele de baloane sub formă de inimă, în toate culorile lumii, prietenii ajunseră la destinaţie fără nici o problemă. Bugs Bunny, mai neatent, certându-se din nou cu morcovul său, era cât pe ce să cadă, dar fu salvat la timp de Peticel. O dată ajunşi acolo, treaba merse foarte repede, mai ales că au fost ajutaţi de miile de fluturi chemaţi de zâna lor şi de o suită întreagă de alte zâne, în rochii de voal acoperite cu petale şi pietre nestemate.

În tot acest timp, Mormăilă, împreună cu cei trei iepuri, se îndeletniceau cu pescuitul… şi nu de peşti, deşi se aflau la mare, ci de …stele şi de lună. Luna parea a fi de brânză, cu aspectul ei neregulat, iar stelele, din vată de zahăr. Cu multa răbdare, cei trei reuşiră să-şi ducă la bun sfârşit misiunea, iar podoabele cerului erau acum la locul lor în Ţinutul Fluturilor.

Fluturii aveau acum din nou lumină, iar ţara lor deveni din nou verde şi colorată, aşa cum, de altfel, trebuia să fie. Toată lumea era fericită, veselă, iar Zâna Fluturilor ţinu să-i răsplătească, aşa  cum se cuvenea, pe toţi cei care au ajutat-o, organizând o mare petrecere la care au mâncat, au dansat şi au râs cât au putut de mult. Sabina şi Ana Maria veniseră şi ele, deoarece Zâna Fluturilor voia să le mulţumească şi lor pentru ajutor. Fiecare dintre cei care contribuiseră la fericirea fluturilor primeau acum câte un fluture fermecat acasă: Ana Maria primise un fluture albastru cu roşu, Cati unul cu fond mov şi cerculeţe roşii, Ioana unul cu fond albastru-turcoaz şi pete de roşu tiţian, Sabina un fluture roşu cu cerculeţe portocalii, iar Aida unul alb cu pete turcoaz şi roz foarte deschis. Fluturii erau fermecaţi şi puteau să le îndeplinească fetelor câte o dorinţă… dar aceasta este o altă poveste…

Dupa ce au compus povestea, copiii au putut sa o ilustreze cu ajutorul fetelor de la Kihi-Kiha, in cadrul atelierelor care au urmat. 

Rezultatul a fost o carte cu o poveste unica, doar a lor, facuta de ei.

Surlalune este o poveste despre o fetita care stie sa viseze, iar dorintele celor care stiu sa viseze se implinesc. Asa i s-a intamplat si ei…

Surlalune

“[...]Surlalune se născuse într-un mic orăşel cu nume de fată, susţinut pe hartă de un râu mare şi leneş.  Nu era nimic spectaculos în acest oraş, doar faptul că toţi locuitorii erau foarte buni la matematică. Le plăcea să rezolve tot felul de ecuaţii şi probleme de aritmetică sau geometrie peste tot pe unde se aflau. X-uri si Y-uri, cifre şi forme geometrice erau scrise prin tot oraşul, pe pereţii clădirilor, pe trotuare, prin autobuze, oriunde vreun tânăr entuziast sau vreu bătrân nostalgic îşi punea vreo problemă, fie  ea şi de viaţă.[...]

[...]Într-o seară, pe când dansa prin casă cu pantofiorii ei roşii, încercând să o imite pe Sylvie Guillem, Surlalune şi muzica ce i se desfăşura în minte fură întrerupte de…

-         Pss! Pss!

Surlalune se uită în stânga înspre zona din care crezu ea că se aud şoaptele, dar nu văzu pe nimeni. Se îndreptă spre draperii, să vadă dacă nu cumva se ascundea cineva pe acolo, dar, din nou, nu era nimeni. Când se întoarse însă, în faţa ei văzu o fetiţă brunetă cu un zâmbet fin, nişte ochi plăcuţi, căprui, un nas subţire, cu nări puţin mai mari decât cele care ar fi trebuit, dar frumoasă , după cum constată foarte repede Surlalune.[...]

[...]-  Je te cherche depuis longtemps, dit Juliette. Je souhaitais énormément te rencontrer et te connaître. Tu est la petite fille qui sait rêver et qui sait accomplir ses rêves.[...]”

Concept  Taramul copilariei si Kihi-Kiha

Poveste: Cristina Biciila

Design, executie, ilustratii: Kihi-Kiha

Cand am facut site-ul www.taramulcopilariei.ro si am scris povestea pentru site, mi-am dat seama ca imi place sa scriu povesti. Nu stiu daca sunt cele mai frumoase povesti, dar stiu ca imi place sa ma joc scriindu-le si ma distreaza foarte tare cand fac acest lucru. Daca ma pui sa scriu despre lucruri serioase mi-e greu, nu imi vin cuvintele, intru in clisee… Cu povestile e altceva. Niciodata nu stiu ce va iesi. Am o idee de la care pornesc, dar, in rest, povestea pare ca se scrie singura. De multe ori, cand primesc cate un brief pentru o poveste personalizata, intru in panica pentru ca am impresia ca nu stiu de unde sa o apuc, cum sa o fac sa fie pe placul destinatarului, sa i se potriveasca.  Sunt la a saptea poveste si, de fiecare data, am aceleasi emotii. Iubesc foarte tare cartile astea, mai ales ca ilustratiile si conceptul de design sunt dementiale. Fetele de la Kihi-Kiha, Laura si Madalina, sunt foarte creative. Fiecare carte este o surpriza pentru mine, fiecare are ceva inedit, original. Sunt extraordinare.

Ultima carte este pentru un cuplu, iar in brief se afla si o cutie… Iata ce a iesit

Povestea fără sfârşit

“A  fost odată ca niciodată curtea unui mare împărat care se numea Gato. Nu ar fi fost nimic de povestit, dacă acestuia nu i-ar fi plăcut, în mod deosebit, să colecţioneze păsări din toată lumea… Grădinile  palatului erau o minunăţie… erau atât de mari, încât nimeni nu ştia cu exactitate până unde se întindeau. De fapt, acesta era şi rolul lor, când intrai, erai aşa de fermecat de ceea ce vedeai în jurul tău, încât nu mai ţineai seama de drum şi de oboseală, te trezeai doar, la un moment dat, într-un colţ al grădinii din care mai mulţi slujitori, surdo-muţi, te călăuzeau spre o ieşire. Întotdeauna spre o alta …

[...]O mare bucată din gheţarul lumii se desprinsese, undeva departe, iar apele deveniseră învolburate. Râul din apropierea lor se revărsa inundând o mare parte din lalelele negre ale grădinii, iar cei doi se văzura nevoiţi să se adăpostească printre ruinele unui vechi oraş incaş, aflat în vârful unui munte bătrân, iubitor al norilor. Le era puţin frig, dar cei doi au reuşit să se încălzească ţinându-se strâns în braţe si sărutându-se.

[...] 

Pe ele însă, se vedeau în relief câteva litere… Litere ce aveau să le descifreze mai târziu, pentru că ei doi erau suflete pereche. ”