TaramulCopilariei

Posts Tagged ‘carte handmade’

Iata ultima mea poveste care mi-a pus creativitatea la incercare…
Concept Taramul Copilariei, poveste: Cristina Bîcîilă, design si ilustratii Kihi-Kiha.
A iesit un musical pentru ca destinatarul canta foarte bine la chitara . Nu va pot da mai multe detalii despre brief, sunt detalii personale

Iata cateva randuri din poveste si cateva imagini din cartea handmade.

Love is in the air

“A fost odată ca niciodată, pe cea mai temută şi mai albastră mare, o corabie numită Harcea-Parcea. Corabia era la fel de temută ca şi marea pentru că era condusă de cei mai mari piraţi ai lumii, de cea mai bună trupă de mateloţi: Ştefan Strună-de-Titan (cunoscut pe unele meleaguri şi drept Căpitanul Juke) şi Tudorel-Shocatel, flăcăul lui de nădejde. Cei doi trăiau de multă vreme pe ape şi se hrăneau cu vise, muzică şi glume de tot felul. Legenda spune că ei erau chipeşi şi foarte chipeşi, aici părerile fiind împărţite. Majoritatea celor care mai vorbesc despre ei spun că Tudorel-Shocatel era cel foarte chipeş… dar să lăsăm treburile de muieri deoparte şi să trecem la lucruri serioase.

Într-o zi de vară, pe când valurile îndrumau liniştite corabia către drumul ei de nicăieri, Ştefan Strună-de-Titan pregătea nişte aluat de pâine pentru mateloţii lui (am uitat să vă povestesc că acestui pirat temut îi plăcea foarte mult să facă de mâncare, de cele mai multe ori combinând condimente şi gusturi nemaiauzite cu ochi de rechin-tigru, cu tentacule de caracatiţă uriaşă, pipote de peşte din Groapa Marianelor şi aşa mai departe). În timpul ăsta, Tudorel-Shocatel se juca de-a “angry birds” cu vreo trei pescăruşi nimeriţi din greşeală pe corabie (vai de capul lor!). Când, de-odată, ce să vezi?… nu foarte departe de corabia Harcea-Parcea, o sticlă plutea pe apa liniştită, sclipind în soare.
-Şefu’, am găsit o sticlă, da’ cre’ că e fără rom, şefu’, spuse Maţe-Verzi,un matelot mai bleg, aşa.


-Fără rom? Cu atât mai bine, zise bucuros Ştefan Strună-de-Titan. Lui nu-i plăcuse romul niciodată, era mai degrabă pasionat de cântece vesele, o bere (eh, pe ici, pe colo..) şi, mai ales, de desluşit misterele care uneori pluteau pe mare, fără ţintă sau “fără o strategie clară”, după cum zicea el uneori . De fapt, chiar de la combinaţia asta li se trăgea lui şi lui Tudorel-Shocatel pasiunea pentru mistere, mecanisme şi labirinturi complicate!
Probabil că şi acum vor avea de-a face cu un mister din ăsta şi de abia aşteptau să-i dea de capăt. Îl trimiseră pa Maţe-Verzi să pescuiască sticla.
- Şefu, io nu prea m-aş duce… tremura Maţe-Verzi. Dacă e vreo creatură înspăimântătoare pe-acolo, prin adâncuri, şi mă ia – haţ!- de deget când să salt sticluţa?..
- Hei, matelot! – se ridică Tudorel-Shocatel. Că doar n-oi zice că ţi-e frică! Tu nu ştii ce facem noi, mateloţii de pe Harcea-Parcea, când avem nevoie de încurajări?… (Pauză… Maţe-Verzi era varză, varză cu carne!) Păi cum, măi mateloti, cântăm un cântec de barbati! Ce zici, Căpitane Juke…aaaaa… vreau să zic Mare-Matelot Ştefan… Băgăm un AC/DC?
(AC/DC ăştia erau o adunătură haioasă de bătrâni spiriduşi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, care se distrau toata ziulica scriind cântece care mai de care mai nervoase. Îi întâlniseră cei doi mateloţi ai nostri într-una dintre călătoriile lor periculoase.)
I was caught
In the middle of a railroad track (Thunder) [...of a lightning attack]
I looked round
And I knew there was no turning back (Thunder)
My mind raced
And I thought what could I do (Thunder)
And I knew
There was no help, no help from you (Thunder)
Sound of the drums
Beatin’ in my heart
The thunder of guns
Tore me apart
You’ve been – thunderstruck
Maţe-Verzi începu să ţopăie pe punte, luă undiţa dintr-o mişcare şi, cu o piruetă, săltă sticluţa misterioasă din apă.
- Ah, şefu’, să avem grijă când o deschidem, să nu fie, Doamne-fereşte, cumva “sticluţa cu otravă” (ăsta era un joc pe care-l jucau ei pe punte şi la care Maţe-Verzi pierdea mai mereu..) [...]”

Ultima poveste personalizata pe care a trebuit sa o scriu a avut urmatorul brief:  ”este pentru un bebelus de 3 luni pe care toata lumea il striga Nasturel, ar trebui sa fie o poveste scurta despre o aventura de-a lui Nasturel care trebuie sa stie ca nimic nu e imposibil….”

Iata ce a iesit: (bineinteles, cartea a fost ilustrata extraordinar de fetele de la Kihi-Kiha http://www.blog.kihi-kiha.com/

“- Unde eşti, Năsturel?

Nici un răspuns. ‘Of, cine ştie ce năzbâtii mai face acum de nu răspunde. La ora asta trebuia să fie deja în pat, să doarmă’, se gândea mama lui Nasturel în timp ce îl căuta.

- Năsturel, te rog să te dai jos de pe geam, ştii foarte bine că ferestrele sunt făcute să intre aer în casă, nu să ne căţăram pe ele. Mama nu era prea îngrijorată, pentru că avea încredere în Nasturel, dar, oricum, situaţia nu era prea plăcută.

Năsturel coborî de pe pervaz încercând să ascundă la spate un ditamai băţul. De câteva zile tot încerca să găsească băţul potrivit pentru a ajunge la stele. Nici cel din seara aceasta nu îl ajutase foarte mult. Cu cât încerca mai mult, cu atât părea că stelele se îndepărtează…

O dată ajuns în pat, îşi făcu planul pentru a doua zi. Ochise un copac foarte înalt lângă o clădire din apropiere şi se gândi să-l roage şi pe Tigrişor să-l ajute să se caţere. Trebuia să fie o modalitate să ajungă la stele…

- Pssst, psst….

Năsturel deschise ochii, se uită atent în jur, dar nu văzu decât o luminiţă ce se mişca agitată pe covor.

- Da, da, eu sunt! Sunt un licurici, un mesager al stelelor! Vino cu mine!

Năsturel nu stătu pe gânduri şi păşi pe scara de lumină indicată de licurici. Totul era feeric în jurul său. Scara pe care urcau era construită ca un curcubeu prin mijlocul cerului întunecat, cu luna zâmbitoare în partea dreaptă şi câteva mii de stele jucăuşe în partea stângă şi deasupra lor.

După ce urcară 1603 trepte, în faţa lui Năsturel apăru o stea.

- Bine ai venit! Ai obosit? Ce să-i faci, nimic nu se întâmplă fără puţin efort, zâmbi steaua. Uite ce e, te-am chemat aici să-ţi spun că nu trebuie să te urci prin copaci sau pe geam ca să ajungi la noi. E foarte periculos, să ştii… La noi poţi ajunge foarte uşor, trebuie doar să crezi, să ai încredere în tine şi în ceea ce-ţi doreşti, să nu încetezi să speri. Bine, s-ar putea ca uneori să urci mai mult de 1603 trepte, dar nu contează asta, nu-i aşa?

Năsturel nici nu apucă să răspundă, că se trezi din nou în patul lui. Scara de lumină şi micul mesager dispăruseră, dar geamul deschis şi o adiere blândă de noapte îl convinseră că nu a visat… Închise ochii fericit, pentru că ştia acum că, oricând va vrea, va putea ajunge la stele, indiferent de câte trepte va trebui să urce… ”

Iata si feedback-ul primit…

“Cartea a avut foarte mare succes, a impresionat atat parintii cat si

rudele, prietenii si ceilalti invitati de la botez . A facut un tur pe

seama din prima

Raluca”

Surlalune este o poveste despre o fetita care stie sa viseze, iar dorintele celor care stiu sa viseze se implinesc. Asa i s-a intamplat si ei…

Surlalune

“[...]Surlalune se născuse într-un mic orăşel cu nume de fată, susţinut pe hartă de un râu mare şi leneş.  Nu era nimic spectaculos în acest oraş, doar faptul că toţi locuitorii erau foarte buni la matematică. Le plăcea să rezolve tot felul de ecuaţii şi probleme de aritmetică sau geometrie peste tot pe unde se aflau. X-uri si Y-uri, cifre şi forme geometrice erau scrise prin tot oraşul, pe pereţii clădirilor, pe trotuare, prin autobuze, oriunde vreun tânăr entuziast sau vreu bătrân nostalgic îşi punea vreo problemă, fie  ea şi de viaţă.[...]

[...]Într-o seară, pe când dansa prin casă cu pantofiorii ei roşii, încercând să o imite pe Sylvie Guillem, Surlalune şi muzica ce i se desfăşura în minte fură întrerupte de…

-         Pss! Pss!

Surlalune se uită în stânga înspre zona din care crezu ea că se aud şoaptele, dar nu văzu pe nimeni. Se îndreptă spre draperii, să vadă dacă nu cumva se ascundea cineva pe acolo, dar, din nou, nu era nimeni. Când se întoarse însă, în faţa ei văzu o fetiţă brunetă cu un zâmbet fin, nişte ochi plăcuţi, căprui, un nas subţire, cu nări puţin mai mari decât cele care ar fi trebuit, dar frumoasă , după cum constată foarte repede Surlalune.[...]

[...]-  Je te cherche depuis longtemps, dit Juliette. Je souhaitais énormément te rencontrer et te connaître. Tu est la petite fille qui sait rêver et qui sait accomplir ses rêves.[...]”

Concept  Taramul copilariei si Kihi-Kiha

Poveste: Cristina Biciila

Design, executie, ilustratii: Kihi-Kiha