TaramulCopilariei

Archive for the ‘Impresii’ Category

Una dintre preocupările adulţilor, mai ales a părinţilor, este cum să-şi crească şi cum să-şi educe copiii, ce e bine să-i înveţe, cum şi în ce fel. Suntem atât de preocupaţi de aceste lucruri, încât, de cele mai multe ori, uităm că şi noi putem învăţa de la copiii noştri şi că job-ul de părinte presupune o oportunitate foarte mare de dezvoltare personală.

“Un copil poate să înveţe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stai locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.” Paulo Coelho
Una dintre preocupările adulţilor, mai ales ale părinţilor, este cum să-şi crească şi cum să-şi educe copiii, ce e bine să-i înveţe, cum şi în ce fel. Suntem atât de preocupaţi de aceste lucruri, încât, de cele mai multe ori, uităm că şi noi putem învăţa de la copiii noştri şi că job-ul de părinte presupune o foarte mare oportunitate de dezvoltare personală.
Ce ne învaţă copiii:
1. Răbdare
Copiii ne învaţă să avem răbdare. Pentru ei timpul se scurge diferit, mai încet, are alte dimensiuni. Şi pentru noi era la fel, în copilărie, dar am uitat. Pentru că timpul lor este altfel şi priorităţile lor sunt altele, cum ar fi: momentele petrecute alături de noi, joaca preferată, momentele de distracţie şi bucurie. Nu are sens să enumăr priorităţile noastre, ale adulţilor.

2. Negocierea
Copiii ştiu foarte bine ce îşi doresc şi de aceea sunt şi foarte buni negociatori. Au această abilitate din naştere şi se folosesc de ea fără să-şi pună mari probleme de target şi strategii. O fac intuitiv, cunoscându-şi însă foarte bine atuurile şi o fac foarte bine.

3. Abilităţile de influenţare
Îmi place să glumesc şi să spun că oricâte training-uri de ‘influencing skills’ aş fi făcut, tot nu m-ar fi ajutat aşa cum o fac copiii mei. Poveştile, spontaneitatea, creativitatea, zâmbetul ajută cel mai mult în situaţiile în care trebuie să schimb un ‘nu vreau’ în ‘vreau’.

4. Spontaneitate
Copiii gândesc liber, nu sunt încorsetati de interdicţii şi reguli sociale. Şi noi, adulţii, suntem spontani, unii mai mult, alţii mai puţin… Cred că ţine foarte mult de cât de mult ne permitem să glumim cu noi, de imaginaţia noastră, de cât de în serios ne luăm şi de cât de mult ne mai permitem să fim liberi.

5. Să ne jucăm sau, ca să se înţeleagă mai bine, să fim jucăuşi
Joaca dezvoltă creativitatea, imaginaţia, inteligenţa, simţul umorului, perseverenţa, ne binedispune.

6. Să fim curioşi, să vrem să învăţăm
Se spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu aş spune că omul cât trăieşte află multe informaţii. Autosuficienţa, lipsa timpului, comoditatea, rigiditatea sunt doar câteva lucruri care ne împidică să fim la fel de deschişi către noutate, schimbare, cunoaştere, iar curiozitatea este , în multe cazuri, considerată o impoliteţe.

7. Să râdem, să zâmbim.
Faceţi un experiment: petreceţi cinci minute în cameră cu patru copii şi petreceţi cinci minute în cameră cu patru adulţi. Din ce cameră ieşiţi mai binedispus?
Din păcate, cu toţii ne lăsăm prinşi de lumea în care trăim, de nevoia de supravieţuire, de orgolii şi uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, să vedem frumuseţea din ceea ce ne înconjoară, să inventăm lucruri, să fim spontani, să gândim liber şi să ne bucurăm de viaţă. Uităm că am făcut toate acestea, odată, când am fost copii, dar avem noroc cu copiii noştri.

Astăzi mergeam cu metroul, şi, după prostul meu obicei, acela de a fi mult prea curioasă în ceea ce priveşte colegii mei de drum, am ascultat o discuţie “romantică” a unui adolescent, îmbrăcat în trening şi adidaşi, curăţel şi aranjat, cu prietena la telefon. De data asta, nu a trebuit să mă chinui prea tare să aud, pentru că tânărul vorbea destul de tare, încât să acopere zgomotul metroului vechi. Încerc să reproduc din ce am auzit:

- Te faci că nu ştii ce zi e azi, nu? Eşti proastă sau te faci? Zi, fă, nu ştii?
O perioadă nu am mai auzit ce îi spunea băiatul iubitei sale la telefon, dar, la un moment dat, prostia devenise o certitudine în cazul fetei, pentru ca iubitul său o alinta mereu cu “fă, proasto”. Oricum, printre cuvintele ‘drăguţe’ pe care i le adresa, amorezul i-a spus la un moment dat “Aş vrea să ne vedem mâine, ce zici?” si “Azi era ziua noastră” cu ceva emoţie în glas…

Îmi părea rău că nu auzeam ce răspundea fata, oricum, după vreo 5 minute, s-a ajuns la “fă, proasto, **** gâtu’ ma-tii, sa-ţi dau ****, să-mi sugi *****, zi, vrei să ne despărţim? Spune, da sau nu?”

Ca să primească un răspuns, tânărul insista, i se închidea telefonul, iar el revenea. “Vrei să ne despărţim, da sau nu?”, iar apoi urmau câteva fraze cu cuvinte ‘drăguţe’ la adresa persoanei cu care vorbea. Nu înţelegeam, de ce nu închide el telefonul dacă tot o înjură atât, dacă tot e fata aşa de proastă? De ce trebuia să se despartă ea de el, neapărat?

După mai multe insistenţe telefonice prin care iubăreţul spera să primească un răspuns foarte clar la întrebare (deşi cred că toată lumea din vagon ştia deja răspunsul), după foarte multe înjurături şi cuvinte de ‘alint’ adresate celei pe care o iubea, într-un final, acesta renunţă să revină cu încă un telefon, stă 1 minut în care pare satisfăcut de ceea ce-i spusese fetei, dar, totodată, mirat de comportamentul ei, iar apoi începe să plângă.

Nu ştiam dacă să-mi fie milă de el, părea totuşi că o iubea şi că tocmai fusese abandonat sau să ma gândesc că a meritat-o.

Mă tot gândesc care era logica acestui tânăr… “Cu cît o înjur mai tare, cu atât mă iubeşte mai mult…”

Asadar, se simtea nevoia unui review… al anului care e pe aproape sa treaca. In afara faptului ca am avut un an de c**** ,as putea sa ma laud cu urmatoarele: mi-am facut firma mea Taramul Copilariei, vand jucarii:)), am descoperit ca stiu sa scriu povesti si, prin urmare, scriu povesti personalizate (de atata ma tine:), am invatat sa lucrez in photoshop (mare realizare, pe bune), am tinut ateliere creative de modelaj (super tare, hobby-ul meu ever), am vandut paine (imi place f. tare sa vb cu oamenii, ma bucur cand revin), am reinvatat contabilitatea primara, am inceput sa conduc o alta firma… pe scurt, antreprenoriez…. Printre altele am facut si prezentat strategii de PR pt companii… sa nu uit… am incercat sa organizez un eveniment de creatie pentru copii, cu multe ateliere care se desfasoara in paralel. Nu am renuntat la idee. Pe scurt, in 2010 am aflat o gramada despre mine. In 2011 incerc sa pun totul in practica

Nu vreau sa fac un referat despre pupat si  nici sa gasesc si sa explic motivele si traditia acestui obicei. Articolul din link este suficient de simpatic si a facut deja asta http://patrupedbun.net/pupatul-la-romani/

Eu, insa, am o problema cu pupatul pe obraz, mai precis, cu pupatul oamenilor  pe care nu-i cunosc foarte bine sau cu pupatul cu persoane apropiate, de cate ori ne vedem.

In mod normal, cel putin eu asa am fost invatata cand eram mica, nu trebuie si nu e frumos sa ne pupam cu oricine. Nici nu ne cunoastem prea bine, dar, gata, ne pupam, ne salutam cu pupici si cu pupaturi. Nu sunt o persoana formala si nu cred foarte mult in politeturi si formalitati, ma bucur atunci cand oamenii sunt prietenosi, dar treaba cu pupatul ma induce in eroare. Si asta pentru ca, uneori, din prea mult entuziasm (spuneam ca ma bucur cand oamenii sunt prietenosi, catelul care da din coada), ma trezesc ca ma intind la pupat persoane care, abia dupa aceea imi dau seama, nu aveau nici o treaba cu genul acesta de salut.  Sunt secunde de stanjeneala pe care eu le transform in penibil…, din pacate, nu pot sa-mi iau pupatul inapoi:) Deci, in ce context ne pupam cu lumea? Cat de apropiati trebuie sa fim de cineva ca sa ne intindem la pupat? Veti spune ca si pupatul, ca si sexul, este de mai multe feluri: sexul nu implica neaparat dragoste, nici pupatul nu implica prietenie… Ei, eu sunt de moda veche, daca treaba cu sexul o inteleg, asta cu pupatul ma depaseste si pun suflet:) si mai sunt si timida, nu va mai pupati cu mine, decat daca aveti intentii serioase:))

Noi, sibienii (si ma refer la gasca mea) ne pupam mult Inca din liceu  ne pupam de cate ori ne vedeam, in fiecare pauza. Pe atunci era cool, mai ales cand ne intalneam cu persoana de care ne placea… Acum a devenit un obicei pe care nu-l putem sari. Nu ma deranjeaza, dupa cum spuneam, o fac cu entuziasm, doar ca uneori e obositor:) 10 -12 oameni la venire, 10-12 oameni la plecare. Ne vedem azi, ne pupam, ne vedem maine, ne pupam iar:) Eu stiam ca oamenii se pupa daca nu s-au mai vazut de ceva vreme… Plus de asta, intotdeauna la masa vor mai fi si persoane abia cunoscute. Nu le pupi la venire, dar le pupi cand pleci?  Sa nu faci diferente, sa nu se supere… Barbatii se scot mult mai simplu, o strangere de mana si gata.

Sa nu mai vorbesc de nunti… Daca ai ghinionul sa fii unul dintre cei doi miri, cu siguranta, te vei pupa de cel putin 3 ori cu invitatii, iar daca esti doar invitat, atunci doar de vreo doua ori si nu cu toti. La botez e mai bine, pentru ca bebelusul scapa mai usor, e bine invelit si-l apara si mama…

In seara aceasta, desi era foarte frig afara, mi-am luat copilul mucos si l-am scos la o plimbare prin centrul Sibiului. Ne-am dat jos din taxiul pe care l-am platit cu doar 6 lei (taximetristii din Sibiu au inca obiceiul sa-ti dea tot restul inapoi, fie el si 5 bani, iar daca le lasi un leu bacsis sunt foarte mirati) si am pornit-o la picior pe centrul umed si cam pustiu. Prima oprire a fost la o clatita cu miere si nuci, pe care am mancat-o cu pofta, parte in parte , la o masa de pe o terasa goala, ca majoritatea teraselor inca prezente, urme ale verii agitate si pline de turisti. Dupa ce ne-am zangalit cu miere pana la cot, am plecat spre Piata Mare cu speranta ca mai gasim porumbeii prietenosi, dupa care fiu-meu alergase vara trecuta. Ca si majoritatea oamenilor din Sibiu, probabil ca si porumbeii aveau alta treaba la ora aia, decat sa stea pe centru si sa inghete de frig.   Noi ne-am incapatanat sa ascultam clopotele bisericii din centru (ding- dong) si sa admiram ceasul turnului care deja se vedea mare si alb pe cerul albastru intens. Am exersat si culorile: ‘Mami, ce culoare are cerul? E rosu? Nu. E galben? Nu. E albastru? He (da, in limba lui Andrei). ‘Iti place? He’ 

Ne-am continuat drumul in Piata Mica,  trecand spre biserica Evanghelica printr-un tunel galben si stramt, ca apoi sa ne minunam de cat de inalt este ding-dong-ul de acolo. ‘Uaa’ s-a bucurat Andrei, care ar fi vrut sa intram sa-l vedem si pe dinauntru. Din pacate, usa biserii era inchisa. Curtea liceului Brukenthal  era plina de pustani care terminasera orele si nu se dadeau dusi acasa. Mi-au amintit de orele pe care le petreceam si noi, dupa ce plecam de la liceu (Colegiul Gh. Lazar), in fata statuii lui Gheorghe Lazar (o statuie despre care profesorul nostru de estetica spunea ca arata de parca Gheorghe Lazar ar fi stat pe WC, cu mana pe hartie igienica). Era punctul nostru de intalnire si de barfe:)

Am mers mai departe pe Podul Minciunilor unde am incercat sa-i explic lui Andrei legenda  si faptul ca suntem sus, deasupra strazilor, ca oamenii se vad mai mici, dar el a parut mai interesat de faptul ca i-am atras atentia sa-i tina bine pe Gaga Ti si Gaga Toto (doi porci din plastic, prietenii preferati) sa nu cada de pe pod, pentru ca o sa-i doara rau si o sa-i si pierdem. ‘Gaga Ti ka nu’ a fost concluzia lui Andrei. Da, Gaga Ti nu trebuie sa cada… Deja se facuse noapte, dar orasul era plin de lumini galbene, care ii dadeau un aer de poveste pe care il ador. Cand am fost la Praga, am fost fascinata de imaginea de basm a cladirilor, iar acum m-am bucurat sa o regasesc si la Sibiu. Nostalgica, dar si mandra ca sunt sibianca si ca ma plimb de mana cu copilul meu, am incercat sa-i povestesc lui Andrei cat mai multe despre ceea ce vedem, in speranta ca, in timp, va fi si el mandru de orasul in care ’s-a nascut si a crescut mami’ Ii aratam toate cotloanele, scarile si felinarele, iar el a fost suficient de ‘politicos’ sa-mi spuna ca i-a placut plimbarea si ca mai vrea sa venim si alta data.

Din pacate, nu am intalnit pe nimeni cunoscut, nu mai intalnesc de foarte multa vreme cunoscuti pe strazile Sibiului, desi in timpul liceului, dupa ce plecam de la statuie, imi mai trebuiau inca vreo 30 de min sa trec centrul, pentru ca ma intalneam cu tot felul de prieteni cu care stateam de vorba. Ne-am mai oprit prin fata vitrinelor, am mai intrat in vreo doua curti, ne-am mai alergat putin (asta ca sa-l stimulez sa nu-l iau in brate) si ne-am grabit si noi spre casa, desi de abia acum centrul orasului devenea mai animat.

Sibiul meu drag