TaramulCopilariei

Archive for the ‘Impresii’ Category

Asadar, se simtea nevoia unui review… al anului care e pe aproape sa treaca. In afara faptului ca am avut un an de c**** ,as putea sa ma laud cu urmatoarele: mi-am facut firma mea Taramul Copilariei, vand jucarii:)), am descoperit ca stiu sa scriu povesti si, prin urmare, scriu povesti personalizate (de atata ma tine:), am invatat sa lucrez in photoshop (mare realizare, pe bune), am tinut ateliere creative de modelaj (super tare, hobby-ul meu ever), am vandut paine (imi place f. tare sa vb cu oamenii, ma bucur cand revin), am reinvatat contabilitatea primara, am inceput sa conduc o alta firma… pe scurt, antreprenoriez…. Printre altele am facut si prezentat strategii de PR pt companii… sa nu uit… am incercat sa organizez un eveniment de creatie pentru copii, cu multe ateliere care se desfasoara in paralel. Nu am renuntat la idee. Pe scurt, in 2010 am aflat o gramada despre mine. In 2011 incerc sa pun totul in practica

Nu vreau sa fac un referat despre pupat si  nici sa gasesc si sa explic motivele si traditia acestui obicei. Articolul din link este suficient de simpatic si a facut deja asta http://patrupedbun.net/pupatul-la-romani/

Eu, insa, am o problema cu pupatul pe obraz, mai precis, cu pupatul oamenilor  pe care nu-i cunosc foarte bine sau cu pupatul cu persoane apropiate, de cate ori ne vedem.

In mod normal, cel putin eu asa am fost invatata cand eram mica, nu trebuie si nu e frumos sa ne pupam cu oricine. Nici nu ne cunoastem prea bine, dar, gata, ne pupam, ne salutam cu pupici si cu pupaturi. Nu sunt o persoana formala si nu cred foarte mult in politeturi si formalitati, ma bucur atunci cand oamenii sunt prietenosi, dar treaba cu pupatul ma induce in eroare. Si asta pentru ca, uneori, din prea mult entuziasm (spuneam ca ma bucur cand oamenii sunt prietenosi, catelul care da din coada), ma trezesc ca ma intind la pupat persoane care, abia dupa aceea imi dau seama, nu aveau nici o treaba cu genul acesta de salut.  Sunt secunde de stanjeneala pe care eu le transform in penibil…, din pacate, nu pot sa-mi iau pupatul inapoi:) Deci, in ce context ne pupam cu lumea? Cat de apropiati trebuie sa fim de cineva ca sa ne intindem la pupat? Veti spune ca si pupatul, ca si sexul, este de mai multe feluri: sexul nu implica neaparat dragoste, nici pupatul nu implica prietenie… Ei, eu sunt de moda veche, daca treaba cu sexul o inteleg, asta cu pupatul ma depaseste si pun suflet:) si mai sunt si timida, nu va mai pupati cu mine, decat daca aveti intentii serioase:))

Noi, sibienii (si ma refer la gasca mea) ne pupam mult Inca din liceu  ne pupam de cate ori ne vedeam, in fiecare pauza. Pe atunci era cool, mai ales cand ne intalneam cu persoana de care ne placea… Acum a devenit un obicei pe care nu-l putem sari. Nu ma deranjeaza, dupa cum spuneam, o fac cu entuziasm, doar ca uneori e obositor:) 10 -12 oameni la venire, 10-12 oameni la plecare. Ne vedem azi, ne pupam, ne vedem maine, ne pupam iar:) Eu stiam ca oamenii se pupa daca nu s-au mai vazut de ceva vreme… Plus de asta, intotdeauna la masa vor mai fi si persoane abia cunoscute. Nu le pupi la venire, dar le pupi cand pleci?  Sa nu faci diferente, sa nu se supere… Barbatii se scot mult mai simplu, o strangere de mana si gata.

Sa nu mai vorbesc de nunti… Daca ai ghinionul sa fii unul dintre cei doi miri, cu siguranta, te vei pupa de cel putin 3 ori cu invitatii, iar daca esti doar invitat, atunci doar de vreo doua ori si nu cu toti. La botez e mai bine, pentru ca bebelusul scapa mai usor, e bine invelit si-l apara si mama…

In seara aceasta, desi era foarte frig afara, mi-am luat copilul mucos si l-am scos la o plimbare prin centrul Sibiului. Ne-am dat jos din taxiul pe care l-am platit cu doar 6 lei (taximetristii din Sibiu au inca obiceiul sa-ti dea tot restul inapoi, fie el si 5 bani, iar daca le lasi un leu bacsis sunt foarte mirati) si am pornit-o la picior pe centrul umed si cam pustiu. Prima oprire a fost la o clatita cu miere si nuci, pe care am mancat-o cu pofta, parte in parte , la o masa de pe o terasa goala, ca majoritatea teraselor inca prezente, urme ale verii agitate si pline de turisti. Dupa ce ne-am zangalit cu miere pana la cot, am plecat spre Piata Mare cu speranta ca mai gasim porumbeii prietenosi, dupa care fiu-meu alergase vara trecuta. Ca si majoritatea oamenilor din Sibiu, probabil ca si porumbeii aveau alta treaba la ora aia, decat sa stea pe centru si sa inghete de frig.   Noi ne-am incapatanat sa ascultam clopotele bisericii din centru (ding- dong) si sa admiram ceasul turnului care deja se vedea mare si alb pe cerul albastru intens. Am exersat si culorile: ‘Mami, ce culoare are cerul? E rosu? Nu. E galben? Nu. E albastru? He (da, in limba lui Andrei). ‘Iti place? He’ 

Ne-am continuat drumul in Piata Mica,  trecand spre biserica Evanghelica printr-un tunel galben si stramt, ca apoi sa ne minunam de cat de inalt este ding-dong-ul de acolo. ‘Uaa’ s-a bucurat Andrei, care ar fi vrut sa intram sa-l vedem si pe dinauntru. Din pacate, usa biserii era inchisa. Curtea liceului Brukenthal  era plina de pustani care terminasera orele si nu se dadeau dusi acasa. Mi-au amintit de orele pe care le petreceam si noi, dupa ce plecam de la liceu (Colegiul Gh. Lazar), in fata statuii lui Gheorghe Lazar (o statuie despre care profesorul nostru de estetica spunea ca arata de parca Gheorghe Lazar ar fi stat pe WC, cu mana pe hartie igienica). Era punctul nostru de intalnire si de barfe:)

Am mers mai departe pe Podul Minciunilor unde am incercat sa-i explic lui Andrei legenda  si faptul ca suntem sus, deasupra strazilor, ca oamenii se vad mai mici, dar el a parut mai interesat de faptul ca i-am atras atentia sa-i tina bine pe Gaga Ti si Gaga Toto (doi porci din plastic, prietenii preferati) sa nu cada de pe pod, pentru ca o sa-i doara rau si o sa-i si pierdem. ‘Gaga Ti ka nu’ a fost concluzia lui Andrei. Da, Gaga Ti nu trebuie sa cada… Deja se facuse noapte, dar orasul era plin de lumini galbene, care ii dadeau un aer de poveste pe care il ador. Cand am fost la Praga, am fost fascinata de imaginea de basm a cladirilor, iar acum m-am bucurat sa o regasesc si la Sibiu. Nostalgica, dar si mandra ca sunt sibianca si ca ma plimb de mana cu copilul meu, am incercat sa-i povestesc lui Andrei cat mai multe despre ceea ce vedem, in speranta ca, in timp, va fi si el mandru de orasul in care ’s-a nascut si a crescut mami’ Ii aratam toate cotloanele, scarile si felinarele, iar el a fost suficient de ‘politicos’ sa-mi spuna ca i-a placut plimbarea si ca mai vrea sa venim si alta data.

Din pacate, nu am intalnit pe nimeni cunoscut, nu mai intalnesc de foarte multa vreme cunoscuti pe strazile Sibiului, desi in timpul liceului, dupa ce plecam de la statuie, imi mai trebuiau inca vreo 30 de min sa trec centrul, pentru ca ma intalneam cu tot felul de prieteni cu care stateam de vorba. Ne-am mai oprit prin fata vitrinelor, am mai intrat in vreo doua curti, ne-am mai alergat putin (asta ca sa-l stimulez sa nu-l iau in brate) si ne-am grabit si noi spre casa, desi de abia acum centrul orasului devenea mai animat.

Sibiul meu drag

Cand am vazut postul Cristinei Bazavan despre avanpremiera filmului Morgen, nu am vrut sa pierd ocazia, mai ales ca mi-a fost ciuda ca am pierdut-o cu filmul ‘Marti, dupa Craciun’, film pe care trebuie neaparat sa-l vad.

Despre Morgen nu auzisem nimic, m-am uitat si eu pe net sa vad cate ceva, dar oricum, o data ajunsa in sala nu stiam la ce sa ma astept. Un film subtil (daca ii pot spune asa), cu imagini tablou, pe care si acum le am in minte, un scenariu foarte bun si actori extraordinari. Imaginile diminetilor in care se vad doar siluetele personajelor, filmate din spate (nu stiu daca filmatul din spate este o tehnica regizorala , dar, mi-a placut foarte tare ca eu ca spectator sa vad acelasi lucru cu personajul din film), campul pustiu, casa de tara aflata in mijlocul campului si viata autentica de tara mi-au ramas in minte. Accentul si replicile sunt delicioase, iar cei doi actori, total diferiti si foarte simpatici – romanul mare, alb, roz in obraji, lent, turcul – mic, paros, negru si agitat. Un film care poate fi discutat si rediscutat, ca o piesa de teatru sau o carte buna. Vi-l recomand cu caldura.

Sunt sigura ca veti spune ’speak for yourself’.  Eu va spun ca ‘negarea’ este semnul sigur ca va incadrati in categoria asta:))

Hai sa va spun cum ma simt eu… Daca acu’ ceva ani aveam o problema in a-mi aminti personajele sau autorii sau titlurile sau sfarsitul cartilor citite in adolescenta, acu’ se pare ca am o problema sa-mi amintesc daca am citit o carte  anul trecut sau acum 2-3 ani. E grav…Sa-mi spuna si mie cineva ‘despre ce e vorba’ (daca pot spune asa) in ‘De ce iubim femeile?’ a lui Cartarescu, pentru ca nu mai stiu daca am citit-o sau nu. Am in fata ochilor cartea, imi amintesc parca si momentele in care o citeam, dar nu imi amintesc nimic despre ea. Ceva, macar ceva… Groaznic. Problema este ca nici nu o mai gasesc prin casa (cred ca am imprumutat-o), asa ca nu pot pune mana pe ea sa ma lamuresc. Ma rog, o sa fac eu rost de ea. Dar nu asta este problema…

Adevarata problema este ca, uneori, trebuie sa stau putin sa ma gandesc ca sa-mi amintesc ce am facut in weekend, ma trezesc ca uit ce vreau sa spun, in timpul discutiei, am inceput sa adorm in fund si sa apreciez  muzica populara. Asta cu muzica populara si cu faptul ca imi place sa ma uit la stiri (cel putin, imi placea, pe vremea cand erau stiri la televizor) au fost primele semne ca , ntt, mi s-au schimbat cam mult preferintele. Cand eram mica, nu intelegeam de nici un fel cum parintii mei se puteau uita la stiri, mi se pareau extrem de plictisitoare, iar muzica populara, nu puteam sa o aud.

Mai sunt o gramada de astfel de lucruri pe care nu mi le amintesc (bineinteles!) acum. E normal ca mi s-au schimbat preferintele, ca am crescut, m-am maturizat, am cunoscut oameni noi, care imi plac si care m-au influentat in anumite alegeri, dar, sa uit ca urzica (nu am gasit alta comparatie), nu mi se pare normal. Ziceti si voi…