TaramulCopilariei

Intotdeauna mi-a placut sa ma plimb, sa bantui pe strazi si sa observ orice detaliu. In Sibiu, cand eram mica, nu mergeam niciodata cu masina prin oras sau cu mijloacele de transport. Masina nu aveam la dispozitie, iar autobuzele veneau din an in paste. Peste tot, mergeam pe jos, indiferent de ora. M-am obisnuit asa, iar acum, mi-e dor, uneori, sa o mai iau la picior pe strazi, chiar daca Bucurestiul, in zonele de blocuri, nu e chiar atat de interesant. Totusi, indiferent pe unde o iei, la un moment dat tot gasesti niste colturi de strada sau niste cladiri care merita vazute (imi place la nebunie cum arata Bucurestiul in lumina de toamna). Imi place foarte tare sa ma plimb seara, cand e mai racoare si nu ma deranjeaza deloc sa merg pe jos nici iarna, daca sunt bine imbracata si am incaltari comode. Imi amintesc de serile de iarna de la Sibiu cand ma intorceam acasa de pe la vreun chef, insotita de prietenul meu sau wanna be-ul meu de atunci, cand nu simteam frigul si nici distantele deloc

Unde voiam sa ajung, de fapt, este ca plimbarile nocturne, mai ales cele pe vreme rece,  fac geamurile  luminate ale caselor sa ma atraga foarte tare. Nu stiu de ce, dar mereu imi inchipui ca in interiorul casei trebuie sa fie foarte placut, sa fie cald, sa fie o atmosfera intima, sa fie mancare buna (?!), oamenii sa fie placuti si simpatici. De unde imi vin toate acestea? Habar n-am… Nu stau pe strazi (nu mai mult decat trebuie), nu sunt infometata (decat atunci cand ma hotarasc a mia oara sa tin vreo cura de slabire…), nu duc lipsa de prieteni sau de intimitate. Seara, as intra in orice casa care are luminile aprinse. Pentru mine, fiecare geam luminat are o poveste. Incerc sa-mi inchipui cine traieste acolo, ce se intampla dincolo de pereti…

Poate ca lucrul acesta se leaga, intr-un fel, de atmosfera pe care o regaseam acasa, cand eram mica. Era foarte placut, cand veneam de la joaca, de afara, inghetata bocna si obosita, sa intru in casa, si apoi in bucatarie sa o regasesc pe mama facand ceva de mancare (intotdeuna mirosea foarte bine) cu geamul deschis la bucatarie (chiar daca era frig), intr-o lumina galbena, sau sa-i gasesc pe ai mei pe intuneric, in sufragerie uitandu-se la televizor sau povestind. Nu existau tensiuni, probleme, certuri sau nervi, char daca, abia cu 10 minute in urma, mama urla dupa mine pe afara ‘Copila, tu nu mai ai casa?’ Ma rog… Am inca imaginea acelei bucatarii galbene cu geamul deschis ce dadea spre negrul noptii. Poate de aceea, lucrurile inversate ma atrag atat de mult sau poate, intr-o viata anterioara am trait pe strazi si mi-am dorit intotdeauna sa fiu poftita intr-o casa…

Acum cativa ani, aproape de Craciun, pe vremea cand lucram la Coca-Cola, m-a sunat o doamna pentru o sponsorizare. Pentru ca stiam ca nu putem sa o ajutam, i-am spus de la inceput, dar ea a insistat sa ne vedem, chiar daca trebuia sa vina din Fetesti pentru asta. Am fost de acord si, dupa ce am stat ceva timp cu ea, pasiunea cu care vorbea si dorinta ei de a ajuta m-au cucerit. Nu am putut sa-i sponsorizam, dar copiii de la Fundatie au venit la sediu sa ne cante colinde. Le-am pregatit cadouri, mancare, sucuri, ma rog, de toate, ca sa-i facem sa se simta bine.

Au fost extraordinari. S-au bucurat atat de tare, incat cei mai mari si-au dorit (fara sa le spuna cineva) sa se ridice si sa ne multumeasca (de parca facusem cine stie ce mare lucru..)  Nu pot sa exprim ceea ce am simtit…  

In timp, le-am cunoscut si lucrarile. Picteaza, deseneaza, modeleaza si fac tot felul de obiecte creative foarte dragute, care ar arata bine in camera oricui.

Fundatia ‘Trebuie’  Fetesti http://www.trebuie-fetesti.ro/despre-noi are nevoie de ajutor. Este greu ca intr-un oras asa de mic sa gasesti fonduri, iar nevoile acestor copii sunt mari. Pe 17 septembrie planuim (impreuna cu Teli Iacsa si Dana Stavaru) o vizita la Fetesti, unde dna Schnel ne-a invitat cu insistenta. Oricine ar vrea sa ajute , chiar si cu promovarea problemelor lor, este binevenit sa ne insoteasca in mica deplasare. Speram din tot sufletul sa reusim sa ne mobilizam cat mai  multi, poate in felul acesta le cresc si sansele de venituri si donatii mai mari. Isi doresc sa renoveze casa protejata, pentru care dna Schnel ar vrea sa depuna un dosar la fondurile europene, dar pentru care ar avea nevoie de primii 2 % din valoarea totala a proiectului.

Pe http://www.handmade4help.org/ puteti licita lucrarile facute la HEARTizanat, dar si lucrari de-ale copiilor din Fundatie. Incercati sa licitati cat mai mult, toti banii vor le fi donati.

Cand eram mica, am trecut prin diverse incercari si am testat tot felul de activitati, in cautarea a ‘ceva ce-mi place’. Ai mei au fost ingaduitori, mi-au luat si muzicuta, dupa ce i-am batut la cap vreo saptamana, ca apoi sa suflu de 3 ori in ea. Am  facut vioara (vreo 5 ani), volei, matematica, inot si sarituri in apa si ceramica (nu neaparat in ordinea asta). Din toate, m-am ales cu cate ceva, mai putin cu matematica:) Cursul de  ceramica, insa, a fost de departe cel care mi-a placut cel mai tare, ca dovada ca inca imi place sa ma mai joc in lut sau in tot felul de paste de modelat.

Sambata asta, am avut ocazia, din nou, sa ma joc… de data asta si caritabil . Am fost la evenimentul HEARTizanat,  organizat de Teli Iacsa si am vazut ce inseamna sa ai talent. Erau cativa oameni (printre care si Teli), ‘profesorii’ de fimo, de pictat pe sticla, de facut animalute din sosete etc., care chiar stiau ce fac. Si faceau lucruri minunate.

Eu am plecat de la eveniment mai obosita decat daca as fi muncit toata ziua. Fimo, ca fimo, ca la modelat ma mai pricep, dar pictatul pe sticla mi-a tinut limba in coltul gurii si spatele incordat cred ca mai mult de o ora… Ce sa zic, rezultatul sper sa fie suficient de bun, cat sa se indure sa-l cumpere cineva la licitatie (banii stransi vor fi donati Fundatiei ‘Trebuie’  din Fetesti). Nu stiu inca adresa de net unde vor fi postate, dar voi reveni. Restul operelor au iesit foarte frumoase, sper ca, in curand, sa am ceva poze sa le postez.

A fost placut sa-i vad pe toti cei veniti acolo cat de pasionati si cat de implicati erau in ceea ce faceau. Sa fii din nou copil si artist in acelasi timp merita toata oboseala:))

Dupa lupte seculare care au durat 2 ani, 7 luni si 11 zile gushterul meu s-a hotarat sa-mi spuna MAMA… Dupa cum am mai povestit, Andrei inca nu vorbeste (cel putin nu multe in limba romana) si, spre oftica noastra, se incapatana mereu sa ne strige ‘Aaaa!’. De vreo 2 saptamani ii face o placere deosebita sa spuna TATA si sta mai mult cu taica-sau. Va dati seama ce sangera inima mea de mama… pe de o parte fericita ca exista o asa mare iubire intre tata si fiu, dar si ranita de lipsa de interes din partea fiului personal.

Au urmat tot felul de incercari.. ‘Spune ma-ma!’ El: ‘Ba-ba’. Ce sa zic, poate toate au o explicatie ). Din nou: ‘ma-ma’, el ‘ba-ba’. Eu ‘Spune mu’ El ‘mu’  ‘Acum ma’ El ‘ma’ . ‘Bravo, acum ma-ma’ El ‘ba-ba’  Ce sa zic, bine si asa… pana seara trecuta, in parc, pe intuneric cand mi-a batut inima, de bucurie si de teama, sa nu se razgandeasca (a mai facut-o si in alte dati )

Azi dimineata ma striga ‘Aaaa, Aaaaa, ba-ba, ma-ma! ‘ Ceva de genul ‘Cum ziceam ca-i spun asteia? Ba-ba? A, nu, ma-ma…’

In fine, era pacat sa las sa treaca un astfel de eveniment:)))

Stateam in masina si ma plictiseam… Nu este preocuparea mea zilnica, in cazul in care va intrebati, asteptam ceva, nu are importanta ce. Nu mai aveam nici radioul deschis, ca era pe MODE ECO si muream de cald.  Bineinteles ca literele, scrise mare, pe gardul de tabla din  fata, mi-au atras atentia. LORY scris  cu roz, de doua ori, DOREL, cu galben si mai putin lizibil (initial am crezut ca scrie Doors, si ca omul nu a stiut ca se scrie cu 2 O, dar apoi m-a lovit faptul ca suntem in 2010 si ca, in general, fanii the Doors nu scriu cu bidineaua pe un gad de tabla ce imprejmuieste o constructie si ANA, scris cel mai mare cu vopsea alba. Am incercat sa fac un exercitiu de imaginatie si sa-mi inchipui cum arata Lory, cine e Dorel si cine este Ana… Lory, nu stiu de ce, dar cred ca este bruneta cu breton, o pustoaica, de care Dorel, daca el a fost autorul, s-a indragostit pe loc, nebuneste. O dragoste pasionala, scurta (de 2 ori) . Dorel, oricat as fi vrut sa-mi inchipui altceva, imi revenea mereu in minte imaginea lui Dorel din spotul publicitar Unirea. Asta e. Dorel pentru mine va ramane vesnic acel vesnic fraier…

Eee, iar Ana… Ana e alba, marea iubire, pe care nu o uiti si pe care o traiesti o viata intreaga. Ana, femeia care te iubeste pana la sacrificiu, femeia al carei nume merita sa fie inscris pe gardul constructiei tale, pentru ca iubirea voastra sa reziste si pentru ca rezultatul sudorii tale sa fie trainic si vesnic… Da, asa este, am gasit motivul pentru care, pe aceste garduri de tabla, sunt inscriptionate mereu nume de femei. Acum, constructorii nu-si mai zidesc iubitele in creatia lor, acum le zugravesc doar numele. E mai simplu, nu o au pe constiinta, e relativ legal si, e chiar politically correct…

Ma scuzati daca ma plictiseam prea tare