Categorii
Arhiva
Noiembrie 2017
M T W T F S S
« May    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
Cauta

 Cadou pentru Luca

 Numele meu este Nakoa, sunt băiat şi sunt mic. Cel puţin aşa cred. Oricum, în comparaţie cu Luca, fratele meu, chiar sunt mic. Luca este cel mai deştept şi mai bun frate din lumea asta. Ştie să facă o grămadă de lucruri pe care eu nici măcar nu mi le imaginez şi, cel mai important, se joacă şi stă cu mine…

Mâine este ziua lui şi vreau să-i fac un cadou important. În seara asta plec pe Tărâmul dinozaurilor ca să-i aduc un dinozaur. Lui Luca îi plac foarte mult.

‘Offf, ce greu au adormit toţi în seara asta… chiar când eu sunt gata de o aventură!

Ce peisaj! Nu trebuie să-mi fie frică de dinozauri pentru că sunt prietenii lui Luca. Ştiu că mai sunt şi din aceia mari şi periculoşi, dar sper ca ei să fie acum la serviciu.

- Ce cauţi pe aici, omule mic? se auzi un strigăt de-al unui Spinosaurus. Pe mine mă cheamă Spinny.

- BBBunnă sseearra, spuse Nakoa, tremurând puţin de emoţie. Era pentru prima dată când vedea un dinozaur în carne şi oase. Am venit să-l întâlnesc pe nenea… pardon, pe domnul, adică, pe şeful dinozaurilor să-i cer voie să iau un dinozaur cu mine acasă.

- Hahaha! Auzi ce grozăvie! Să iei un dinozaur acasă! Nici nu ar avea loc şi, în plus, toată lumea care l-ar vedea ar fugi de frică!

- Luca nu ar fugi! El este foarte curajos!

- Luca? Parcă ştiu pe cineva Luca… Spinny stătea pe gânduri. Este cumva un băieţel căruia îi place să deseneze? Mă rog, să deseneze dinozauri?

- Da, da! Şi îi mai place să facă sport. Merge la înot şi ştie taekwondo.

- Tae..ce?

- Taekwondo! Este un fel de luptă. O să vreau şi eu să învăţ când mă fac mai mare. Vai, dar ce a trecut timpul! Trebuie să mă grăbesc, pentru că se face dimineaţă şi ar fi bine să fiu la mine în pat… Altfel, îţi dai seama ce se vor speria mama şi tata! Vrei să vii cu mine să-l vezi şi tu pe Luca de-adevăratelea şi să-i spui ‘La mulţi ani!’ din partea dinozaurilor?

- Aş vrea eu, dar trebuie să le cer voie alor mei înainte şi nu prea cred c-or să mă lase. Azi am făcut ceva prostii pe la Caveschool.

- Ce ai făcut?

- M-am cam luat la harţă cu Irritator. E un dinozaur simpatic, dar se enervează repede şi, în plus, nici nu am ştiut bine să număr la ora de matematică.

- Luca ştie să numere până la 100 şi-n romană şi-n engleză, să scrie, să citească cuvinte scurte şi să adune! sări Nakoa mândru.

- Da, bine, acum mai pune şi tu paie pe foc… Nu-i destul că mă simt eu vinovat!

- Hai totuşi să-i întrebăm pe părinţii tăi. Promit că te aduc acasă la timp!

Cei doi au plecat – Spinny cu un pas cam nesigur, iar Nakoa destul de repede, de-a buşilea. Îi era destul de greu lui Nakoa să meargă printre toate plantele acelea ciudate, îi era cald şi tresărea la fiecare tipăţ şi urlet de dinozaur.

- Nu te teme, eşti cu mine! îi spuse Spinny. Nici nu apucă să termine, că în faţa lor apărură doi ditamai dinozaurii.

- Spinny, iar ai plecat brambura… dar cine e puiul de om şi ce caută aici?

- Săru’mâna, eu sunt Nakoa, am venit să-l iau pe fiul Dvs. la mine acasă. Vedeţi, mâine dimineaţă este ziua lui Luca, fratele meu, şi aş vrea să vină să-i spună ‘La mulţi ani!’ din partea dinozaurilor. El este mare fan dinozauri. Ştie totul despre voi, merge foarte des la Museum of Nature şi se uită pe Discovery. Să nu mai zic că are vreo 50 de dinozauri de jucărie!

- Bună ziua, Nakoa! A, Luca! Îl ştim! E băieţelul acela cuminte care ne distrează când încearcă să ne imite urletele… Îl auzim mereu. Luca este prietenul nostru. Ziceai că este ziua lui?

- Da, mâine dimineaţă se face ziua lui şi aş vrea să-i fac o surpriză. Am venit să vorbesc cu şeful dinozaurilor să-mi dea voie să-l iau pe Spinny cu mine, dar, mai înainte, aş vrea să ştiu dacă îi daţi voie.

- Nu trebuie neapărat să vorbeşti cu şeful dinozaurilor. Mai ales că    T-Rex nu are întotdeauna zile bune şi s-ar putea să nu scapi prea uşor. Este suficient că vorbeşti cu noi.

Spinny deja jubila la gândul că părinţii lui se arătau destul de binevoitori şi păreau că au uitat isprăvile lui de la Caveschool. După o scurtă discuţie din ochi dintre cei doi dinozauri, mama (sau tatăl? Nakoa nu-şi dădea prea bine seama) spuse:

- Uite cum facem: Spinny poate să vină cu tine, cu condiţia să promită că-şi va cere iertare de la Irritator şi că va învăţa să numere până la ora viitoare de matematică.

- Promit, promit! izbucni Spinny care nu-şi mai putea stăpâni fericirea. Chiar am să-l rog pe Luca să mă ajute să învăţ, pentru că am auzit că el este specialist la numărat.

- Bine, bine, ai grijă să te întorci repede şi să-l păzeşti pe ăsta mic până la el acasă. Ştii că pe aici orice se poate întâmpla…

La auzul acestor cuvinte, lui Nakoa îi trecu un fior pe spate, dar era mult prea încântat că a reuşit să-i convingă pe părinţii lui Spinny să-l bage în seamă.

Cei doi porniră la drum şi, nu cu mult înainte de răsăritul soarelui, ajunseră în casa celor doi băieţi: Nakoa şi Luca.

Lui Luca nu-i venea să-şi creadă ochilor, de dimineaţă, când văzu ditamai dinozaurul jucându-se cu fratele său!

- Uite, Luca, el este Spinny, făcu Nakoa prezentările. A venit să-ţi spună ‘La mulţi ani’ din partea dinozaurilor.

- La mulţi ani! spuseră Spinny şi Nakoa în cor, sărind să-l pupe pe Luca.

Acesta era de-a dreptul uluit. Ştia că dinozaurii au dispărut de mult. De unde a apărut Spinny la el în casă? Era foarte bucuros că vedea un dinozaur adevărat, dar, totodată, îi veneau un catralion de întrebări în cap. Fără să vrea să-l facă pe Spinny să se simtă prost, pentru că el era foarte politicos, spuse:

- Dar eu ştiam că dinozaurii au dispărut!

- Nu, Luca, dinozaurii au dispărut doar pentru cei care nu vor să-i mai vadă şi care nu-i înţeleg. Pentru tine, lumea noastră va exista atât timp, cât vei vrea tu. Şi mulţumită lui Nakoa, care a descoperit drumul spre noi, vom putea să ţinem legătura.

- Vrei să spui că Nakoa are ceva de-a face cu prezenţa ta aici?

Spinny zâmbi cu subînţeles.

- Off, Nakoa, ştiam eu de ce te iubesc cel mai mult şi cel mai mult!

Lui Nakoa îi crescu inima de bucurie, văzându-şi fratele fericit. “Când mă fac mare am să fiu ca el!” îşi promise.

- Hai repede să mă înveţi să număr, că trebuie să plec, zise Spinny.

Luca şi dinozaurul s-au pus pe treabă, în timp ce Nakoa îi privea cu admiraţie. Nu prea înţelegea el ce însemnau numerele alea şi de ce trebuie spuse în ordinea aia, dar era mulţumit că îi făcuse un cadou frumos lui Luca de ziua lui.

All rights reserved: Taramulcopilariei.ro, SC Inka Fairyland SRL

Concept şi realizare: Taramulcopilariei.ro

Text: Cristina Bîcîilă

O poveste cu Maia

  A fost odată ca niciodată o Văcuţă Roz căreia îi plăcea să doarmă toată ziua şi să se joace cu prietena ei, o fetiţă de 3 ani, foarte deşteaptă, frumoasă şi fâşneaţă. În casa în care dormea Văcuţa Roz se aflau mai multe persoane: mama, tata, bunicii şi Petra.  Petra era blondă, cârlionţată şi cu nasul puţin în vânt, frumoasă şi foarte vorbăreaţă. Se pare că cele două fetiţe din casă erau surori. Aşa le spune. Toată lumea: mama, tatăl, toţi bunicii şi chiar toţi prietenii de la Grădiniţa Buburuza şi din parc, le iubea foarte tare pe cele două fetiţe. Ele se jucau cam toată ziua, alergau, vorbeau o grămadă de lucruri, dar se mai şi certau.

Intr-o zi, Maia, pentru că acesta este numele prietenei Văcuţei Roz, se plictisea. Se cam săturase să îmbrace şi să dezbrace păpuşi şi să împartă cu Petra jucăriile. Cel mai mult îi plăcea să se joace şi să râdă cu Petra, dar astăzi nu mai avea chef.

Se gândi puţin şi îşi zise că i-ar prinde bine o mică plimbare prin parc. Ca să nu fie văzută de nimeni, Maia se hotărî să nu folosească uşa pentru a ieşi din casă, ci o ieşire secretă, de care nu mai ştia nimeni, nici măcar mama. Aceasta era gaura cheii de la dulapul din camera ei. Uneori, când simţea nevoia să fie singură, închidea ochii şi trecea prin gaura cheii în lumea fantastică din spatele dulapului.

Aşa făcu şi de data aceasta. Inchise ochii, spunând:

“Ochişori fermecaţi

Vă închideţi şi-mi daţi

Lumea magică să-mi arătaţi”

Se făcu mică, mică şi, cu tot cu Văcuţa Roz, plecă spre parc.

          Ce frumos era! Multe flori frumos mirositoare, un soare galben, galben şi un cer viu colorat în albastru deschis, multe păsări vesele şi ciripitoare, o grămadă de copii şi chiar un curcubeu care strălucea deasupra lacului plin de raţe. Maia şi Văcuţa erau foarte încântate. Se jucară ce se jucară, până când, la un moment dat, simţiră că li s-a făcut frig. Maia închise ochii pentru a se întoarce acasă, spunând

“Ochişori fermecaţi

Vă închideţi şi dezlegaţi

Drumul meu să-mi arătaţi”, dar în zadar. Orice ar fi făcut, nu se mişcau din loc. Deja parcul devenise urât. Copacii erau fără frunze, soarele şi curcubeul nu se mai vedeau, păsările plecaseră de mult şi chiar începuse ploaia.

- Ce ne facem, Măiuţule? spuse Văcuţa tremurând. Mi-e somn şi mi-e frig. Vreau în patul nostru!

Curajoasă de felul ei, Maia nu era prea îngrijorată, dar simţea că îi lipseşte ceva, cineva. Nu ştia ce, dar îi era tare dor de CINEVA. Pe când încerca a o sutătreizecişipatra oară să închidă ochii, de după un copac auzi:

-         Hapciu! Hapciu! Hapciu!

-         Noroc! spuse Maia cu ochii închişi.

-         Hapciu! Hapciu! Hapciu!

-         Of, cineva a răcit rău… se înfioră Văcuţa, mai ales gândindu-se cât îi era de frig.

Din spatele unui copac apăru un spiriduş, cu părul creţ, grăsuţ şi îmbrăcat foarte ciudat. Avea o mantie roz cu picăţele verzi, o salopetă albastră, pantofi de lac galbeni, luaţi invers în picioare şi o bagheta roz în mână.

- Cine eşti tu? întrebă Maia.

- Eu sunt… hapciu! Sunt… hapciu!

- Hapciu te numeşti?

- Nu… sunt… Strănutici, hapciu!

- Aha… te cheamă Strănutici! Şi cu ce te ocupi? Faci vrăji cu bagheta asta roz?

- Mmmda… fac. Vreţi să vă arăt?

- Te rugăm frumos să ne ajuţi să mergem acasă. Ne este frig şi plouă!

- Abracadabra!

“Hopa sus şi hopa jos,

Maia şi Văcuţa s-au întors!” pronunţă Strănutici foarte important, făcând semne cu bagheta prin aer.

Dintr-o dată Maia şi Văcuţa se pomeniră cu un morman de turtă dulce în faţa lor. Mirosea foarte bine a scorţişoară şi a piersici şi… era şi foarte bună…

-Offf! Am greşit, am făcut cu bagheta greşit la stânga, când trebuia să fac la dreapta! Mai încerc o dată. Ţineţi-vă bine…

       “Hopa sus şi hopa jos,

       Maia şi Văcuţa s-au întors!”

Maia şi Văcuţa închiseră ochii aşteptând…

-Off, iar am greşit! le făcu Strănutici atente. Bagheta asta uneori nu vrea să mă asculte. Trebuie să o duc la reparat.

-Ce ne facem? îi şopti Văcuţa Maiei. Deja sunt udă leoarcă… o să răcesc şi eu.

-Stai liniştită, spuse Maia în timp ce mânca o bomboană de ciocolată cu căpşuni din grămada fermecată adusă de Strănutici cu cea de-a doua vrajă… Mai închid eu ochii şi poate…

Nici nu termină bine de spus, că un sentiment de linişte şi de bucurie o cuprinse. Nu mai simţea acel dor şi îi era din nou cald şi bine. In depărtare, pe o alee se vedea venind Petra.

Soarele revenise la locul lui, curcubeul colora din nou raţele şi lacul, florile umpleau aerul de miresme plăcute.

- A venit Petra! Ce bine îmi pare că te văd! Ce mă bucur că pot să-ţi arăt şi ţie locurile din parc şi poţi mânca şi tu din turta dulce şi bomboanele lui Strănutici!

Petra avea şi ea un zâmbet larg de fericire. O iubea pe Maia şi îi plăcea lumea ei. Mmmm! şi turtele dulci erau delicioase!

- De acum, am să te iau şi pe tine în lumea mea, spuse Maia.

- Şi eu în a mea, râse Petra.

Cele două surori se simţeau foarte bine împreună.

All rights reserved: Taramulcopilariei.ro, SC Inka Fairyland SRL

Concept şi realizare: Taramulcopilariei.ro

Text: Cristina Bîcîilă

Lorelai… Ce nume frumos! Primul meu jurnal se numea Lorelai, avand ca inspiratie romanul lui Ionel Teodoreanu, ‘Lorelei’, din care mi-a ramas in minte un singur citat, nu stiu de ce tocmai acesta: “si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear’.

Pe vremea aceea citisem o gramada de carti de-ale aceluiasi autor si eram indragostita de tot, chiar si de ideea de a iubi. Era perioada adolescentei, cand imi scriam scrisori cu cele mai bune prietene (nu ca nu am fi avut timp sa vorbim, dar consideram scrisorile mai romantice), biletele cu baietii si incepeam sa-mi doresc sa ‘accept prietenia’ unuia dintre ei.

De fapt, daca imi amintesc bine, pe primul care mi-a cerut prietenia – il chema Horatiu si avea niste ochi albastri mari si frumosi – l-am refuzat pe motiv ca ‘trebuia sa ne cunoastem mai bine inainte’…:))) Ne intalnisem pe aleea dintre blocuri, unde el venise cu bicicleta si inca statea pe ea, iar eu, cica, eram tot in trecere. Imi placea de el, dar buna mea crestere:)))