TaramulCopilariei

O lume colorata imi doresc de cand eram copil. Desi sunt printesa de mica, nu am avut norocul ca familia mea sa fie foarte bogata, sa avem, ca majoritatea caselor regale, tot felul de servitori si bijuterii. Eu eram invatata cu cateva rochite de sacrificiu pentru joaca si, eventual, una sau doua mai bune, de purtat la ocazii. Imi amintesc ca, la un moment dat, am avut o rochita roz cu margini albe, atat la maneci, ca si la fusta. Imi placea destul de tare cat sa vreau sa o port mai tot timpul, insa, dorinta mea era sa am o rochita foarte colorata, care sa se invarteasca. Probabil ca ma numaram printre cele 99% de fetite si printese care-si doreau, si unele, mai norocoase, aveau, astfel de rochite. Imi placea tot ce era colorat, aveam o deosebita placere sa scotocesc prin sertare dupa nasturi, resturi de ate si margele, ochelari de soare vechi, chei si tot felul de ‘bunatati’, care mai de care mai sclipicioase.

Lucrurile acestea nu s-au schimbat, fetita din mine iese la iveala ori de cate ori vede seturi de carioci sau creioane colorate, margele si tot felul de materiale sau obiecte colorate. Mi le-as lua pe toate, doar sa le privesc… sa nu mai spun ca inca sunt in cautarea rochitei si ca inca scotocesc prin sertarele din castel.

Cand eram un pici cu mucii-n gat si mancam multi pufuleti, uram somnul de  amiaza. Era obligatoriu, desi nu simteam nici un dram de oboseala. Parca si acum aud zumzetul mustelor, simt caldura amiezii si cearceafurile reci in care ma strecuram. Camera mea, ultima din castel, era mai mereu racoroasa, iar asternuturile isi pastrau o prospetime placuta.

 

Ma bagam in pat cu vreo carte de povesti si, apoi, dupa ce ma plictiseam citind, ma apucam sa numar penele fazanului de pe carpeta de langa pat, imi inchipuiam scene de evadare in acelasi peisaj, cu o apa de un albastru-turcoaz deschis, perfect (si acum as putea spune ca este culoarea mea preferata, exact acel albastru) si ma chinuiam sa adorm incercand sa-mi spun ca, oricum, nici un insotitor de-al meu, copil, nu era la joaca la ora aceea si ca era mult prea liniste si cald ca sa am ce face.

Acum as dormi si cu capul pe masa si in picioare, pe cal sau in trasura, m-as intinde pe iarba dupa o plimbare lunga… Cel mai dulce este acum somnul de amiaza pe care il prind foarte rar. Aceleasi asternuturi reci pe care, insa, nu apuc sa le simt prea mult pentru ca adorm foarte repede…

Cat de greu este pentru un copil sa vada cum parintele sau se face de rusine in public! Copiii au un simt al ridicolului mult mai dezvoltat decat adultii. Astazi am asistat, din pacate, la o cearta extraordinar de vulgara dintre o mama si o vanzatoare de patiserie. Subiectul (nu ca ar conta prea tare) parea sa fie unul stupid (nu am asistat de la inceput), cat de calde erau pateurile. Mama in cauza, o tzatza in cel mai adevarat sens al cuvantului, a trecut de la ‘tiganca imputita’ pana la ‘il pun pe barbatu-meu sa te bata , sa te astepte seara cand iesi’ . Pleca si apoi se intorcea, pentru ca mai avea ceva de spus… O fetita de vreo 14 ani o insotea. Se cocosase, se uita in jos si se pregatea sa intre in pamant… de rusinea maica-sii. Nu spunea nimic, dar ochii ei o implorau pe maica-sa sa taca si sa plece. Se vedea foarte clar ca dezaproba in totalitate comportamentul mamei ei. Din pacate, fetita este o exceptie. Din felul in care arata si din privirea ei, nu dadea semne ca ar avea de gand sa-i urmeze exemplul mamei ei in viata. Spuneam din pacate, pentru ca, in majoritatea cazurilor in astfel de familii, copiii preiau comportamentul parintilor.

Sunt Printesa de Macaroane si imi place sa mananc. De la cirese, capsuni, dude si flori de salcam pana la inghetata si tot feluri de prajituri. Numele meu este mostenit, dar daca ar fi fost dupa mine, m-as fi numit Printesa de Flori de Tei. Zilele trecute, trecand pe sub un tei, mi-am adus aminte de niste dupa-amiezi toride si tacute din curtea Mai Marilor mei bunici. O curte imensa, cu mai multe palate si mai multi locuitori, cu trandafiri si multa verdeata si cu, bineinteles, tei. Parca timpul statea, sub greutatea caldurii, asteptand ca noi, copiii, sa iesim afara la joaca si ca totul sa-si reia cursul. Asa era mirosul de tei.

Zilele trecute l-am simtit la fel de puternic, dar pierdut printre betoane, miros de motor ars si  excremente de caini din curtea Palatului in care locuiesc. Chiar si asa, a fost o emotie simpla care mi-a intins un zambet pe fata, pe care il simt si acum…

In general, oamenii de la curtea tatalui meu erau foarte simpatici, politicosi, dar foarte seriosi. Mie nu imi prea plac oamenii care nu zambesc si care nu stiu sa fluiere. Daca ar fi dupa mine, as fluiera si canta toata ziua, ca tot nu prea am nimic de facut, dar regina, mama mea, imi tot spunea ca nu-i frumos sa ma afisez asa printre oameni… Ca nu se face, ca nu se cade…

Apropo, voua ce va placea sa faceti cand erati copii si vi se spunea ca ‘nu se face ‘ si ‘nu se cade’? Ce ticuri sau mici placeri aveati?  Mie imi place si acum sa-mi frec picioarele inainte de a adormi sau sa-mi frec buzele de perna sau de bluza… Imi place sa dorm cu plapuma si sa simt asternuturile proaspat spalate putin reci sub mine, sa dorm cu mana sub perna, sa dansez cu degetele si sa cant atunci cand ma satur la masa.  Imi place sa am cat mai multe creioane si carioci colorate, sa incep pagini noi din caiet, sa lipesc abtibilde…