TaramulCopilariei

Ieri seara, in timpul unui maraton de vopsit parul, la mine acasa, povesteam cu fetele si ne aminteam de mancarea din copilarie (asta pentru ca ne era cam foame), salivam la o paine cu untura sau paine prajita, unsa cu usturoi si cu unt… (mi-e foame din nou, de aia insist pe subiectul asta). Ma rog, printre altele, ne-am amintit si de jocurile noastre preferate de cand eram mici. Eu ma jucam de-a biroul, impreuna cu sora-mea si vara-mea, in sufrageria matusii mele, scriam (indescifrabil pentru ca nu stiam sa scriu) o gramada de hartii, pe care i le dadeam sora-mii si vara-mea care raspundea la telefonul de trestie din coltul camerei… Toate bune si frumoase, doar ca acum, mare fiind,  m-am trezit facand acelasi lucru. De cand am intrat in lumea oamenilor mari si ‘responsabili’ m-am trezit in fata unui birou. La un moment dat, viata mea era doar in fata unui birou… eram un mic robotel.     Dar nu asta vreau sa spun, nu e cazul sa-mi expun frustrarile, mai ales ca le-am mai lasat deoparte de cand am iesit din lumea mecanizata cu business plan-uri. Bine, ca tot la birou lucrez si acum, dar o fac in ritmul meu si am viata mea. Si ma gandesc acum… nu puteam sa ma joc si eu de-a nevasta vreunui bastan?    Nici nu e prea greu jocul asta… in loc sa stau sa scriu ca fraiera, trebuia sa ma relaxez pe vreo canapea, sa o pun pe vara-mea sau sora-mea sa-mi faca masaj, sa zbor cu avionul spre cele mai frumoase destinatii…coltul camerei dinspre geam putea fi America Latina, un alt colt Noua Zeelanda si tot asa. Asta e… acum jocul asta nu-mi mai iese, nu de alta, dar m-am obisnuit prea tare cu scrisul si cu munca:)) Si ca sa va pun pe ganduri, una dintre cele doua prietene,  care era la mine acasa, se juca de-a creatorul de moda (sau ceva de genul asta), iar acum este designer floral, iar cealalta se juca de-a artista si ii cordoona pe ceilati copii din fata blocului. Acum este producator de stiri…Trebuie sa fiu foarte atenta cu ce se joaca fiu-meu… Mostenitor, chiar daca se joaca, nu cred ca ar avea prea multe sanse… De vazut:)

Voi de-a ce va jucati?

Intotdeauna mi-a placut sa ma plimb, sa bantui pe strazi si sa observ orice detaliu. In Sibiu, cand eram mica, nu mergeam niciodata cu masina prin oras sau cu mijloacele de transport. Masina nu aveam la dispozitie, iar autobuzele veneau din an in paste. Peste tot, mergeam pe jos, indiferent de ora. M-am obisnuit asa, iar acum, mi-e dor, uneori, sa o mai iau la picior pe strazi, chiar daca Bucurestiul, in zonele de blocuri, nu e chiar atat de interesant. Totusi, indiferent pe unde o iei, la un moment dat tot gasesti niste colturi de strada sau niste cladiri care merita vazute (imi place la nebunie cum arata Bucurestiul in lumina de toamna). Imi place foarte tare sa ma plimb seara, cand e mai racoare si nu ma deranjeaza deloc sa merg pe jos nici iarna, daca sunt bine imbracata si am incaltari comode. Imi amintesc de serile de iarna de la Sibiu cand ma intorceam acasa de pe la vreun chef, insotita de prietenul meu sau wanna be-ul meu de atunci, cand nu simteam frigul si nici distantele deloc

Unde voiam sa ajung, de fapt, este ca plimbarile nocturne, mai ales cele pe vreme rece,  fac geamurile  luminate ale caselor sa ma atraga foarte tare. Nu stiu de ce, dar mereu imi inchipui ca in interiorul casei trebuie sa fie foarte placut, sa fie cald, sa fie o atmosfera intima, sa fie mancare buna (?!), oamenii sa fie placuti si simpatici. De unde imi vin toate acestea? Habar n-am… Nu stau pe strazi (nu mai mult decat trebuie), nu sunt infometata (decat atunci cand ma hotarasc a mia oara sa tin vreo cura de slabire…), nu duc lipsa de prieteni sau de intimitate. Seara, as intra in orice casa care are luminile aprinse. Pentru mine, fiecare geam luminat are o poveste. Incerc sa-mi inchipui cine traieste acolo, ce se intampla dincolo de pereti…

Poate ca lucrul acesta se leaga, intr-un fel, de atmosfera pe care o regaseam acasa, cand eram mica. Era foarte placut, cand veneam de la joaca, de afara, inghetata bocna si obosita, sa intru in casa, si apoi in bucatarie sa o regasesc pe mama facand ceva de mancare (intotdeuna mirosea foarte bine) cu geamul deschis la bucatarie (chiar daca era frig), intr-o lumina galbena, sau sa-i gasesc pe ai mei pe intuneric, in sufragerie uitandu-se la televizor sau povestind. Nu existau tensiuni, probleme, certuri sau nervi, char daca, abia cu 10 minute in urma, mama urla dupa mine pe afara ‘Copila, tu nu mai ai casa?’ Ma rog… Am inca imaginea acelei bucatarii galbene cu geamul deschis ce dadea spre negrul noptii. Poate de aceea, lucrurile inversate ma atrag atat de mult sau poate, intr-o viata anterioara am trait pe strazi si mi-am dorit intotdeauna sa fiu poftita intr-o casa…

Acum cativa ani, aproape de Craciun, pe vremea cand lucram la Coca-Cola, m-a sunat o doamna pentru o sponsorizare. Pentru ca stiam ca nu putem sa o ajutam, i-am spus de la inceput, dar ea a insistat sa ne vedem, chiar daca trebuia sa vina din Fetesti pentru asta. Am fost de acord si, dupa ce am stat ceva timp cu ea, pasiunea cu care vorbea si dorinta ei de a ajuta m-au cucerit. Nu am putut sa-i sponsorizam, dar copiii de la Fundatie au venit la sediu sa ne cante colinde. Le-am pregatit cadouri, mancare, sucuri, ma rog, de toate, ca sa-i facem sa se simta bine.

Au fost extraordinari. S-au bucurat atat de tare, incat cei mai mari si-au dorit (fara sa le spuna cineva) sa se ridice si sa ne multumeasca (de parca facusem cine stie ce mare lucru..)  Nu pot sa exprim ceea ce am simtit…  

In timp, le-am cunoscut si lucrarile. Picteaza, deseneaza, modeleaza si fac tot felul de obiecte creative foarte dragute, care ar arata bine in camera oricui.

Fundatia ‘Trebuie’  Fetesti http://www.trebuie-fetesti.ro/despre-noi are nevoie de ajutor. Este greu ca intr-un oras asa de mic sa gasesti fonduri, iar nevoile acestor copii sunt mari. Pe 17 septembrie planuim (impreuna cu Teli Iacsa si Dana Stavaru) o vizita la Fetesti, unde dna Schnel ne-a invitat cu insistenta. Oricine ar vrea sa ajute , chiar si cu promovarea problemelor lor, este binevenit sa ne insoteasca in mica deplasare. Speram din tot sufletul sa reusim sa ne mobilizam cat mai  multi, poate in felul acesta le cresc si sansele de venituri si donatii mai mari. Isi doresc sa renoveze casa protejata, pentru care dna Schnel ar vrea sa depuna un dosar la fondurile europene, dar pentru care ar avea nevoie de primii 2 % din valoarea totala a proiectului.

Pe http://www.handmade4help.org/ puteti licita lucrarile facute la HEARTizanat, dar si lucrari de-ale copiilor din Fundatie. Incercati sa licitati cat mai mult, toti banii vor le fi donati.

Cand eram mica, am trecut prin diverse incercari si am testat tot felul de activitati, in cautarea a ‘ceva ce-mi place’. Ai mei au fost ingaduitori, mi-au luat si muzicuta, dupa ce i-am batut la cap vreo saptamana, ca apoi sa suflu de 3 ori in ea. Am  facut vioara (vreo 5 ani), volei, matematica, inot si sarituri in apa si ceramica (nu neaparat in ordinea asta). Din toate, m-am ales cu cate ceva, mai putin cu matematica:) Cursul de  ceramica, insa, a fost de departe cel care mi-a placut cel mai tare, ca dovada ca inca imi place sa ma mai joc in lut sau in tot felul de paste de modelat.

Sambata asta, am avut ocazia, din nou, sa ma joc… de data asta si caritabil . Am fost la evenimentul HEARTizanat,  organizat de Teli Iacsa si am vazut ce inseamna sa ai talent. Erau cativa oameni (printre care si Teli), ‘profesorii’ de fimo, de pictat pe sticla, de facut animalute din sosete etc., care chiar stiau ce fac. Si faceau lucruri minunate.

Eu am plecat de la eveniment mai obosita decat daca as fi muncit toata ziua. Fimo, ca fimo, ca la modelat ma mai pricep, dar pictatul pe sticla mi-a tinut limba in coltul gurii si spatele incordat cred ca mai mult de o ora… Ce sa zic, rezultatul sper sa fie suficient de bun, cat sa se indure sa-l cumpere cineva la licitatie (banii stransi vor fi donati Fundatiei ‘Trebuie’  din Fetesti). Nu stiu inca adresa de net unde vor fi postate, dar voi reveni. Restul operelor au iesit foarte frumoase, sper ca, in curand, sa am ceva poze sa le postez.

A fost placut sa-i vad pe toti cei veniti acolo cat de pasionati si cat de implicati erau in ceea ce faceau. Sa fii din nou copil si artist in acelasi timp merita toata oboseala:))

Dupa lupte seculare care au durat 2 ani, 7 luni si 11 zile gushterul meu s-a hotarat sa-mi spuna MAMA… Dupa cum am mai povestit, Andrei inca nu vorbeste (cel putin nu multe in limba romana) si, spre oftica noastra, se incapatana mereu sa ne strige ‘Aaaa!’. De vreo 2 saptamani ii face o placere deosebita sa spuna TATA si sta mai mult cu taica-sau. Va dati seama ce sangera inima mea de mama… pe de o parte fericita ca exista o asa mare iubire intre tata si fiu, dar si ranita de lipsa de interes din partea fiului personal.

Au urmat tot felul de incercari.. ‘Spune ma-ma!’ El: ‘Ba-ba’. Ce sa zic, poate toate au o explicatie ). Din nou: ‘ma-ma’, el ‘ba-ba’. Eu ‘Spune mu’ El ‘mu’  ‘Acum ma’ El ‘ma’ . ‘Bravo, acum ma-ma’ El ‘ba-ba’  Ce sa zic, bine si asa… pana seara trecuta, in parc, pe intuneric cand mi-a batut inima, de bucurie si de teama, sa nu se razgandeasca (a mai facut-o si in alte dati )

Azi dimineata ma striga ‘Aaaa, Aaaaa, ba-ba, ma-ma! ‘ Ceva de genul ‘Cum ziceam ca-i spun asteia? Ba-ba? A, nu, ma-ma…’

In fine, era pacat sa las sa treaca un astfel de eveniment:)))

Stateam in masina si ma plictiseam… Nu este preocuparea mea zilnica, in cazul in care va intrebati, asteptam ceva, nu are importanta ce. Nu mai aveam nici radioul deschis, ca era pe MODE ECO si muream de cald.  Bineinteles ca literele, scrise mare, pe gardul de tabla din  fata, mi-au atras atentia. LORY scris  cu roz, de doua ori, DOREL, cu galben si mai putin lizibil (initial am crezut ca scrie Doors, si ca omul nu a stiut ca se scrie cu 2 O, dar apoi m-a lovit faptul ca suntem in 2010 si ca, in general, fanii the Doors nu scriu cu bidineaua pe un gad de tabla ce imprejmuieste o constructie si ANA, scris cel mai mare cu vopsea alba. Am incercat sa fac un exercitiu de imaginatie si sa-mi inchipui cum arata Lory, cine e Dorel si cine este Ana… Lory, nu stiu de ce, dar cred ca este bruneta cu breton, o pustoaica, de care Dorel, daca el a fost autorul, s-a indragostit pe loc, nebuneste. O dragoste pasionala, scurta (de 2 ori) . Dorel, oricat as fi vrut sa-mi inchipui altceva, imi revenea mereu in minte imaginea lui Dorel din spotul publicitar Unirea. Asta e. Dorel pentru mine va ramane vesnic acel vesnic fraier…

Eee, iar Ana… Ana e alba, marea iubire, pe care nu o uiti si pe care o traiesti o viata intreaga. Ana, femeia care te iubeste pana la sacrificiu, femeia al carei nume merita sa fie inscris pe gardul constructiei tale, pentru ca iubirea voastra sa reziste si pentru ca rezultatul sudorii tale sa fie trainic si vesnic… Da, asa este, am gasit motivul pentru care, pe aceste garduri de tabla, sunt inscriptionate mereu nume de femei. Acum, constructorii nu-si mai zidesc iubitele in creatia lor, acum le zugravesc doar numele. E mai simplu, nu o au pe constiinta, e relativ legal si, e chiar politically correct…

Ma scuzati daca ma plictiseam prea tare

 Cu Andrei suntem in faza ‘baba’ -catel, prin urmare am redescoperit desenele cu Pluto. Desi sunt facute prin anii 1930-1940, sunt foarte frumoase si amuzante. Fiti atenti la detalii…

Nu stiu in ce discutie, zilele trecute, mi-am amintit de modul in care am aflat eu despre sex cand eram copil… Pentru ca, in general, in acea vreme, acest subiect era tabu atat acasa, cat si la scoala, majoritatea dintre noi a trebuit sa ne descurcam singuri si sa aflam informatii de pe unde sau de pe la cine apucam… Internet nu exista, iar cartile pe aceasta tema, la mine in casa, erau bine ascunse. Sa nu mai spun ca,  la orice scena putin mai intensa, cu doi care se pupau putin sau se pipaiau si treceau de primul rand de haine, maica-mea ne scotea si pe mine si pe sora-mea  din camera…

Sa revenim, cred ca aveam vreo 7 sau 8 ani (daca nu chiar mai multi) cand am fost profund oripilata sa aflu ca oamenii se pupa cu limba… Cahh, mi se parea extrem de scarbos si, prima tendinta, cand am aflat, a fost sa spun ca sigur aia care a spus asa ceva e o proasta si nu stie…Ma rog, in timp, am trecut peste asta si am trecut la hard staff:)) M-am apucat sa citesc ‘O mie si una de nopti’, contrar sfaturilor mamei sa mai astept (?) si am descoperit, intr-una dintre povesti, un pasaj care m-a pus pe ganduri… Nu il mai stiu, dar imi amintesc foarte bine ca era ceva cu un berbec si cu coapse deschise… Bineinteles ca nu am inteles prea bine ce se intampla acolo si nici aluziile la petele de sange de pe cearceaf din alte povestiri, dar m-am dus afara cu cartea sa le impartasesc si prietenelor mele ce am invatat…

Pe de alta parte, eram mult mai mica de scoala generala cand, la bunici, in timp ce ne jucam ascunsea, cineva a avut ideea sa ne aratam unii altora sexul.  Imi amintesc ca toata lumea era imbujorata si rusinata, mai ales cei mai mari, iar unii dintre ei, chiar au facut acest lucru. Din pacate, nu imi amintesc sa fi vazut ceva… Stiu doar ca eram intr-o scara de bloc, pe intuneric si, probabil ca eu, printre cei mai mici, eram pe undeva intr-un colt, nebagata in seama:)).

Amintirile mele nu sunt intr-o ordine cronologica, pentru ca nici nu am cum sa-mi amintesc, dar sunt destul de puternice ca sa ma faca sa ma amuz astazi:))

La scoala, probabil ca prin gimnaziu, am auzit pe undeva cuvantul ‘talpa’, folosit cu conotatii sexuale. Sau, ma rog, acum ca ma gandesc, cu siguranta am auzit gresit. Cert este ca am inceput sa ma interesez ce inseamna ‘talpa’ si sa fac tot felul de presupuneri impreuna cu prietena mea cea mai buna, de genul: ‘probabil talpa inseamna atunci cand cei doi (deja stiam ce era actul sexual si cum se facea) stau foarte lipiti unul de altul, ca intr-un sandwich (imi amintesc foarte clar ca am folosit cuvantul sandwich)’ ) In timp, mult mai tarziu, am auzit intr-un cerc de baieti (eu, desi mult mai mica decat restul gastii, eram destul de des luata pe la chefuri sau la cabana de verii mei si de prietenii lor) cuvantul ‘laba’ . Bineinteles ca nici atunci nu am inteles nimic, dar mi-am dat seama ca ‘talpa’ era de fapt ‘laba’.

Eee, ce sa mai zic, multe cuvinte pe care le auzeam in jurul meu si-au gasit sensul destul de tarziu… De exeplu, eram micuta cand i-am spus tatalui meu ca o ‘o s-o beleasca, daca nu, nu mai stiu ce trebuia sa faca. ‘Auzisem si de cuvantul ‘curva’, dar credeam ca e o greseala de la ‘curba’. Of…

Cu siguranta, copiii din ziua de astazi nu au cum sa mai aiba astfel de indoieli sau sa nu afle lucrurile de foarte devreme. Din pacate, cei mai multi inca le afla din alte surse decat de la parinti sau de la alte persoane care stiu cum sa le explice. E pacat ca, desi acum sunt foarte multe surse de informare, majoritatea sunt folosite gresit, iar multi dintre parinti inca se feresc sa vorbeasca despre sex cu copiii lor.

PS. Sa nu mai spun ca ’sex oral’ credeam ca e sex prin telefon:)))

Mie intotdeauna mi-au placut scrisorile sau vederile. De cate ori primeam cate una, o deschideam si o citeam acolo, in fata casutei postale… In timpul facultatii obisnuiam sa ne scriem scrisori cu niste prieteni din Cluj, care locuiau impreuna. Nu va inchipuiti ca ne scriam lucruri importante, ei imi scriau dialogul lor despre diverse, si tot felul de prostii si comentarii, iar eu raspundeam in acelasi gen. De abia asteptam sa-mi scrie si ma distram teribil citind scrisorile lor.

Din pacate, de cand cu internetul si social network etc oamenii nu-si mai scriu scrisori. Cred ca asteptarea unei scrisori si bucuria de a o vedea in casuta postala fac tot efortul sa te duci pana la posta si sa trimiti si tu una…

Asadar, putem incepe un joc. Eu l-am numit ‘Zambete prin posta’ Toti cei care vor vrea sa participe la joc trebuie sa scrie si sa primeasca scrisori. La inceput, se fac perechi de expeditor- destinatar. Nu este necesar ca cei doi sa se cunoasca, pentru ca scrisorile nu trebuie  sa contina ceva foarte personal. Putem scrie despre experiente de viata, amintiri, impresii sau orice altceva ne vine in  minte, singura conditie fiind aceea sa binedispunem destinatarul.

Cel care primeste scrisoarea va trebui sa-i raspunda expeditorului in cel mult 5 zile. Ideea este sa ne incadram intr-o limita de timp, ca asteptarea sa nu fie foarte lunga. Nu este obligatoriu sa fie o scrisoare foarte lunga, dar nici 2 randuri nu cred ca este suficient. Toti cei care nu respecta conditiile (nu scriu lucruri amuzante, placute, optimiste etc) sau scriu doar foarte foarte putin, ca sa scape sau nu scriu deloc pot fi ‘reclamati’ si vor iesi din joc.  

Ganditi-va ca faceti un lucru bun, ii transmiteti destinatarului o stare de bine, il puteti distra, ii puteti face ziua…si invers… Cei care vor sa participe trebuie sa-mi trimita numele si adresa postala pe cristina@taramulcopilariei.ro

Mergi pe strada intr-o caldura care te apasa, nu poti sa respiri, trotuarul se inmoaie sub tine, ai gura uscata, te simti obosita, te mai dor si picioarele … Orice sursa de apa ti se pare Paradisul, te-ai arunca in orice fantana arteziana, te-ai bucura daca te-ar stropi cineva , din greseala, cu furtunul, ca in glumele alea proaste de la TV,  te-ai balaci in Dambovita ) Cu toate astea, mergi mai departe si induri ca ‘nu se face’ sa te descalti (chiar daca te rod sandalele), sa te dezbraci (nu poti umbla in sutien), sa te uzi pe cap sau pe bluza (ca ce zice lumea?), iar de Dambovita nici nu se pune problema pentru ca este infecta.

Dar ce se poate face? O bataie cu apa, in mod organizat, la fantani la Unirea! Si culmea, dupa ce ti-ai luat cateva galeti, sticle de apa in cap si peste tot, iti dai seama ce simplu e… E simplu sa te racoresti in mijlocul orasului, cu alti nebuni, sa razi si sa alergi, sa te joci.

Chiar daca m-am dus total nepregatita la Water fight-ul organizat de Florin Ghioca (aveam un pistol mic de apa), am avut grija sa ma dotez pe parcurs si sa ma arunc in lupta. A fost bestial! Mi-au placut inclusiv oamenii de pe strada care se uitau la mine foarte ciudat, dupa ce am plecat de la  fantani, desculta si uda leorca pe par si pe haine, cu apa picurand din mine, cu sandalele si pistolul de apa in maini, asteptandu-l pe Sorin, sotul meu, sa vina sa ma ia cu masina.