Categorii
Arhiva
Noiembrie 2017
M T W T F S S
« May    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  
Cauta

Archive for the ‘Povesti’ Category

Surlalune este o poveste despre o fetita care stie sa viseze, iar dorintele celor care stiu sa viseze se implinesc. Asa i s-a intamplat si ei…

Surlalune

“[...]Surlalune se născuse într-un mic orăşel cu nume de fată, susţinut pe hartă de un râu mare şi leneş.  Nu era nimic spectaculos în acest oraş, doar faptul că toţi locuitorii erau foarte buni la matematică. Le plăcea să rezolve tot felul de ecuaţii şi probleme de aritmetică sau geometrie peste tot pe unde se aflau. X-uri si Y-uri, cifre şi forme geometrice erau scrise prin tot oraşul, pe pereţii clădirilor, pe trotuare, prin autobuze, oriunde vreun tânăr entuziast sau vreu bătrân nostalgic îşi punea vreo problemă, fie  ea şi de viaţă.[...]

[...]Într-o seară, pe când dansa prin casă cu pantofiorii ei roşii, încercând să o imite pe Sylvie Guillem, Surlalune şi muzica ce i se desfăşura în minte fură întrerupte de…

-         Pss! Pss!

Surlalune se uită în stânga înspre zona din care crezu ea că se aud şoaptele, dar nu văzu pe nimeni. Se îndreptă spre draperii, să vadă dacă nu cumva se ascundea cineva pe acolo, dar, din nou, nu era nimeni. Când se întoarse însă, în faţa ei văzu o fetiţă brunetă cu un zâmbet fin, nişte ochi plăcuţi, căprui, un nas subţire, cu nări puţin mai mari decât cele care ar fi trebuit, dar frumoasă , după cum constată foarte repede Surlalune.[...]

[...]-  Je te cherche depuis longtemps, dit Juliette. Je souhaitais énormément te rencontrer et te connaître. Tu est la petite fille qui sait rêver et qui sait accomplir ses rêves.[...]”

P1010700 300x225 SurlaluneP1010706 300x225 SurlaluneP1010708 300x225 SurlaluneP1010712 300x225 SurlaluneP1010713 300x225 SurlaluneP1010720 300x225 SurlaluneP1010704 300x225 Surlalune

Concept  Taramul copilariei si Kihi-Kiha

Poveste: Cristina Biciila

Design, executie, ilustratii: Kihi-Kiha

Cand am facut site-ul www.taramulcopilariei.ro si am scris povestea pentru site, mi-am dat seama ca imi place sa scriu povesti. Nu stiu daca sunt cele mai frumoase povesti, dar stiu ca imi place sa ma joc scriindu-le si ma distreaza foarte tare cand fac acest lucru. Daca ma pui sa scriu despre lucruri serioase mi-e greu, nu imi vin cuvintele, intru in clisee… Cu povestile e altceva. Niciodata nu stiu ce va iesi. Am o idee de la care pornesc, dar, in rest, povestea pare ca se scrie singura. De multe ori, cand primesc cate un brief pentru o poveste personalizata, intru in panica pentru ca am impresia ca nu stiu de unde sa o apuc, cum sa o fac sa fie pe placul destinatarului, sa i se potriveasca.  Sunt la a saptea poveste si, de fiecare data, am aceleasi emotii. Iubesc foarte tare cartile astea, mai ales ca ilustratiile si conceptul de design sunt dementiale. Fetele de la Kihi-Kiha, Laura si Madalina, sunt foarte creative. Fiecare carte este o surpriza pentru mine, fiecare are ceva inedit, original. Sunt extraordinare.

Ultima carte este pentru un cuplu, iar in brief se afla si o cutie… Iata ce a iesit

Povestea fără sfârşit

“A  fost odată ca niciodată curtea unui mare împărat care se numea Gato. Nu ar fi fost nimic de povestit, dacă acestuia nu i-ar fi plăcut, în mod deosebit, să colecţioneze păsări din toată lumea… Grădinile  palatului erau o minunăţie… erau atât de mari, încât nimeni nu ştia cu exactitate până unde se întindeau. De fapt, acesta era şi rolul lor, când intrai, erai aşa de fermecat de ceea ce vedeai în jurul tău, încât nu mai ţineai seama de drum şi de oboseală, te trezeai doar, la un moment dat, într-un colţ al grădinii din care mai mulţi slujitori, surdo-muţi, te călăuzeau spre o ieşire. Întotdeauna spre o alta …DSCF6359 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6360 300x225 O poveste fara sfarsit

[...]O mare bucată din gheţarul lumii se desprinsese, undeva departe, iar apele deveniseră învolburate. Râul din apropierea lor se revărsa inundând o mare parte din lalelele negre ale grădinii, iar cei doi se văzura nevoiţi să se adăpostească printre ruinele unui vechi oraş incaş, aflat în vârful unui munte bătrân, iubitor al norilor. Le era puţin frig, dar cei doi au reuşit să se încălzească ţinându-se strâns în braţe si sărutându-se.

DSCF6371 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6373 300x225 O poveste fara sfarsit

[...] 

Pe ele însă, se vedeau în relief câteva litere… Litere ce aveau să le descifreze mai târziu, pentru că ei doi erau suflete pereche. ”

DSCF6374 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6351 300x225 O poveste fara sfarsitDSCF6348 300x225 O poveste fara sfarsit

Planeta lui Eric

  A fost odata ca niciodata o Planeta roz, ovala. Planeta era roz aproape toata ziua, doar noaptea devenea albastra. Nu s-au descoperit inca motivele pentru care Planeta facea uneori ce voia ea. De exemplu, intr-o zi, s-a hotarat sa devina invizibila. Va dati seama ce haos a provocat locuitorilor de pe ea? Saracii, nu mai stiau cum sa stea, unde sa stea… Bine ca, oricum, pe Planeta aceasta nu erau prea multi locuitori. De fapt, numarul lor varia, in functie de Eric. Eric era Directorul de Planeta si el alegea cine poate sa stea pe Planeta cu el si cine nu.

          Uneori, Planeta lua forma unei bomboane de ciocolata sau a unei banane. De obicei, se intampla asta cand locuitorilor li se facea asa o pofta de ciocolata, incat ar fi mancat o lume intreaga sau cand voiau sa se dea pe derdelus… Banana aluneca cel mai bine. 

          Ma rog, ideea este ca Eric era un conducator foarte bun. Prietenii lui il iubeau, sa nu mai vorbim de Iannis, fratele lui, care a si fost numit Adjunct. Inca de cand a fost adus din cealalta galaxie si a ajuns acasa, Eric a inceput pregatirile. L-a instruit sa sta in picioare si sa mearga bine, toate acestea fiindu-i absolut necesare unui Adjunct de Planeta ovala.

In cazuri de maxima urgenta, pe Planeta erau chemati parintii, Roxana si Victor, care erau Presedinti. Nu prea erau stari de urgenta pentru ca Eric era baiat mare si stia sa se descurce.

          Cand Planeta era roz, locuitorii aveau foarte multa treaba. La comanda si sub atenta supraveghere a lui Eric, un bun constructor, Iannis, Sofia, Stefan si Bibo trebuia sa-si darame casele din lego si, pana seara, sa construiasca altele, mai frumoase. Sau sa construiasca una singura, in care sa locuiasca toti, dupa preferinte. Iata ce s-a intamplat intr-o zi, cand Eric a fost trezit brusc din somn, lucru care nu-i placea deloc.

-Nu vreau sa ma trezesc! Ce aveti cu mine? Mai vreau sa dorm!

-Ericone, trebuie sa te trezesti, spuse Sofia, pentru ca s-a intamplat ceva groaznic pe Planeta…

-Ce s-a intamplat? Sa nu-mi spuneti ca a erupt vulcanul, ca stiti ca nu e o problema. Nu e un vulcan periculos, cand erupe, de obicei, arunca dulciuri si ciocolata…

-Nu, Ericone, altceva s-a intamplat…Sofia nu stia cum sa spuna mai repede ce avea de spus. De obicei ii placea sa vorbeasca si stia o gramada de cuvinte si expresii…. De data aceasta parca nu-i veneau cuvintele… Si nici vesela nu mai era.

-Stii, prietenul tau, dinozaurul …velocipatorul

-Velociraptorul, de cate ori sa-ti spun?

-Velo, velo si nu mai stiu cum, a disparut.

-A disparut? Nu se poate! Era ultimul velociraptor de pe Planeta! Ce ne facem? Cheama-l pe Iannis. Este o problema grava si trebuie discutata cu toata lumea…

-Stii, ezita Sofia, si Iannis a disparut.

-Cum? Incredibil! Sper ca nu a patit ceva ca ii bat pe toti. Deja Eric era suparat tare. Parul ii devenise mai cret si fata putin rosie. In timpul asta in mintea sa se desfasurau tot felul de scenarii. O sa-si aduca bicicleta de acasa si o sa plece cu ea in cautarea lor… nu, mai bine, o sa-si aduca masinutele, nu, mai bine o sa construiasca din lego un avion care sa-l transporte… Mai bine, off.. deja ii era dor de Iannis. Sigur s-ar fi descurcat mai bine cu Adjuctul sau.

Tot gandindu-se asa, cu ochii inchisi, ca sa se concentreze cat mai bine, simti  ca ii este frig. Deschise ochii sa isi caute ceva de imbracat si, ramase cu gura cascata…. In jurul sau era doar alb. Multa zapada si gheata si un frig de ii inghetau oasele.

‘Brrr, ce frig e! Oare unde sunt? Eric era foarte curajos, dar, de data aceasta, se cam sperie… Ii era frig si nu stia nici unde se afla… Dar nici nu apuca sa se gandeasca la vreo solutie cand, undeva in spatele sau auzi soapte.

-Lasa, velociraptorule, ca o sa ne descurcam noi. Sunt sigur ca Eric vine sa ne salveze…

Un urlet de jale, destul de stins se auzi apoi, de iti rupea inima.

-Iannis? Tu esti? Eric se intoarse si o lua la fuga in directia din care se auzeau zgomotele. Nu ii mai era frig acum, simtea doar bucuria de a-si fi gasit fratele.

-Vin acum, Iannis! striga Eric, fara sa se opreasca din fuga. In fata sa, intr-un tunel de zapada era Iannis, care, desi mic, incerca sa incalzeasca ditamai dinozaurul, care era deja vanat de frig.

-Off, ce bine ca v-am gasit! Imi faceam griji pentru voi. Dar cum ati ajuns aici?

-In timp ce ne jucam prinselea, dinozaurul a atins, din greseala, cu coada lui o stea. Se pare ca era una dintre stelele cu magnet, pentru ca ne-a atras aici de indata. Probabil ca era si ea singura si infrigurata, spuse Iannis, fericit si el ca-si vedea fratele.

Era minunat ca s-au regasit, dar acum Eric se gandea la modul in care se pot intoarce pe Planeta roz-albastra.

          Ceea ce nu stia nimeni despre Eric, nici macar el, era ca avea niste superputeri magice. Atunci cand isi dorea cu adevarat ceva, acel lucru se intampla. De aceea, se intamplau atat de multe lucruri pe si cu Planeta roz-albastra. Erau dorintele secrete ale lui Eric, care deveneau reale.

          Si acum Eric isi dorea foarte tare sa-si salveze fratele si prietenul lui bun, dinozaurul, si sa se intoarca pe Planeta lor. Dorinta era asa de puternica, incat deveni realitate. Eric, Iannis si dinozaurul se transformara in mici fulgi de nea, care, impreuna cu alti fulgi, ningeau din steaua de gheata deasupra Planetei albstru-verzi (de data aceasta). Incet, incet au coborat fulgii pe suprafata transparenta a Planetei, s-au topit si s-au transformat in cei trei prieteni.

          Din ziua aceea, totul deveni posibil pe Planeta multicolora a lui Eric. Orice se putea intampla daca el, Directorul Planetei, isi dorea suficient de tare.

Asadar, nimeni nu se plictisea in lumea lui Eric, frumos colorata, uneori transparenta sau invizibila, dulce, cu multe jucarii si cu prieteni adevarati.

Si asa traiesc probabil si astazi, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti.

 Cadou pentru Luca

 Numele meu este Nakoa, sunt băiat şi sunt mic. Cel puţin aşa cred. Oricum, în comparaţie cu Luca, fratele meu, chiar sunt mic. Luca este cel mai deştept şi mai bun frate din lumea asta. Ştie să facă o grămadă de lucruri pe care eu nici măcar nu mi le imaginez şi, cel mai important, se joacă şi stă cu mine…

Mâine este ziua lui şi vreau să-i fac un cadou important. În seara asta plec pe Tărâmul dinozaurilor ca să-i aduc un dinozaur. Lui Luca îi plac foarte mult.

‘Offf, ce greu au adormit toţi în seara asta… chiar când eu sunt gata de o aventură!

Ce peisaj! Nu trebuie să-mi fie frică de dinozauri pentru că sunt prietenii lui Luca. Ştiu că mai sunt şi din aceia mari şi periculoşi, dar sper ca ei să fie acum la serviciu.

- Ce cauţi pe aici, omule mic? se auzi un strigăt de-al unui Spinosaurus. Pe mine mă cheamă Spinny.

- BBBunnă sseearra, spuse Nakoa, tremurând puţin de emoţie. Era pentru prima dată când vedea un dinozaur în carne şi oase. Am venit să-l întâlnesc pe nenea… pardon, pe domnul, adică, pe şeful dinozaurilor să-i cer voie să iau un dinozaur cu mine acasă.

- Hahaha! Auzi ce grozăvie! Să iei un dinozaur acasă! Nici nu ar avea loc şi, în plus, toată lumea care l-ar vedea ar fugi de frică!

- Luca nu ar fugi! El este foarte curajos!

- Luca? Parcă ştiu pe cineva Luca… Spinny stătea pe gânduri. Este cumva un băieţel căruia îi place să deseneze? Mă rog, să deseneze dinozauri?

- Da, da! Şi îi mai place să facă sport. Merge la înot şi ştie taekwondo.

- Tae..ce?

- Taekwondo! Este un fel de luptă. O să vreau şi eu să învăţ când mă fac mai mare. Vai, dar ce a trecut timpul! Trebuie să mă grăbesc, pentru că se face dimineaţă şi ar fi bine să fiu la mine în pat… Altfel, îţi dai seama ce se vor speria mama şi tata! Vrei să vii cu mine să-l vezi şi tu pe Luca de-adevăratelea şi să-i spui ‘La mulţi ani!’ din partea dinozaurilor?

- Aş vrea eu, dar trebuie să le cer voie alor mei înainte şi nu prea cred c-or să mă lase. Azi am făcut ceva prostii pe la Caveschool.

- Ce ai făcut?

- M-am cam luat la harţă cu Irritator. E un dinozaur simpatic, dar se enervează repede şi, în plus, nici nu am ştiut bine să număr la ora de matematică.

- Luca ştie să numere până la 100 şi-n romană şi-n engleză, să scrie, să citească cuvinte scurte şi să adune! sări Nakoa mândru.

- Da, bine, acum mai pune şi tu paie pe foc… Nu-i destul că mă simt eu vinovat!

- Hai totuşi să-i întrebăm pe părinţii tăi. Promit că te aduc acasă la timp!

Cei doi au plecat – Spinny cu un pas cam nesigur, iar Nakoa destul de repede, de-a buşilea. Îi era destul de greu lui Nakoa să meargă printre toate plantele acelea ciudate, îi era cald şi tresărea la fiecare tipăţ şi urlet de dinozaur.

- Nu te teme, eşti cu mine! îi spuse Spinny. Nici nu apucă să termine, că în faţa lor apărură doi ditamai dinozaurii.

- Spinny, iar ai plecat brambura… dar cine e puiul de om şi ce caută aici?

- Săru’mâna, eu sunt Nakoa, am venit să-l iau pe fiul Dvs. la mine acasă. Vedeţi, mâine dimineaţă este ziua lui Luca, fratele meu, şi aş vrea să vină să-i spună ‘La mulţi ani!’ din partea dinozaurilor. El este mare fan dinozauri. Ştie totul despre voi, merge foarte des la Museum of Nature şi se uită pe Discovery. Să nu mai zic că are vreo 50 de dinozauri de jucărie!

- Bună ziua, Nakoa! A, Luca! Îl ştim! E băieţelul acela cuminte care ne distrează când încearcă să ne imite urletele… Îl auzim mereu. Luca este prietenul nostru. Ziceai că este ziua lui?

- Da, mâine dimineaţă se face ziua lui şi aş vrea să-i fac o surpriză. Am venit să vorbesc cu şeful dinozaurilor să-mi dea voie să-l iau pe Spinny cu mine, dar, mai înainte, aş vrea să ştiu dacă îi daţi voie.

- Nu trebuie neapărat să vorbeşti cu şeful dinozaurilor. Mai ales că    T-Rex nu are întotdeauna zile bune şi s-ar putea să nu scapi prea uşor. Este suficient că vorbeşti cu noi.

Spinny deja jubila la gândul că părinţii lui se arătau destul de binevoitori şi păreau că au uitat isprăvile lui de la Caveschool. După o scurtă discuţie din ochi dintre cei doi dinozauri, mama (sau tatăl? Nakoa nu-şi dădea prea bine seama) spuse:

- Uite cum facem: Spinny poate să vină cu tine, cu condiţia să promită că-şi va cere iertare de la Irritator şi că va învăţa să numere până la ora viitoare de matematică.

- Promit, promit! izbucni Spinny care nu-şi mai putea stăpâni fericirea. Chiar am să-l rog pe Luca să mă ajute să învăţ, pentru că am auzit că el este specialist la numărat.

- Bine, bine, ai grijă să te întorci repede şi să-l păzeşti pe ăsta mic până la el acasă. Ştii că pe aici orice se poate întâmpla…

La auzul acestor cuvinte, lui Nakoa îi trecu un fior pe spate, dar era mult prea încântat că a reuşit să-i convingă pe părinţii lui Spinny să-l bage în seamă.

Cei doi porniră la drum şi, nu cu mult înainte de răsăritul soarelui, ajunseră în casa celor doi băieţi: Nakoa şi Luca.

Lui Luca nu-i venea să-şi creadă ochilor, de dimineaţă, când văzu ditamai dinozaurul jucându-se cu fratele său!

- Uite, Luca, el este Spinny, făcu Nakoa prezentările. A venit să-ţi spună ‘La mulţi ani’ din partea dinozaurilor.

- La mulţi ani! spuseră Spinny şi Nakoa în cor, sărind să-l pupe pe Luca.

Acesta era de-a dreptul uluit. Ştia că dinozaurii au dispărut de mult. De unde a apărut Spinny la el în casă? Era foarte bucuros că vedea un dinozaur adevărat, dar, totodată, îi veneau un catralion de întrebări în cap. Fără să vrea să-l facă pe Spinny să se simtă prost, pentru că el era foarte politicos, spuse:

- Dar eu ştiam că dinozaurii au dispărut!

- Nu, Luca, dinozaurii au dispărut doar pentru cei care nu vor să-i mai vadă şi care nu-i înţeleg. Pentru tine, lumea noastră va exista atât timp, cât vei vrea tu. Şi mulţumită lui Nakoa, care a descoperit drumul spre noi, vom putea să ţinem legătura.

- Vrei să spui că Nakoa are ceva de-a face cu prezenţa ta aici?

Spinny zâmbi cu subînţeles.

- Off, Nakoa, ştiam eu de ce te iubesc cel mai mult şi cel mai mult!

Lui Nakoa îi crescu inima de bucurie, văzându-şi fratele fericit. “Când mă fac mare am să fiu ca el!” îşi promise.

- Hai repede să mă înveţi să număr, că trebuie să plec, zise Spinny.

Luca şi dinozaurul s-au pus pe treabă, în timp ce Nakoa îi privea cu admiraţie. Nu prea înţelegea el ce însemnau numerele alea şi de ce trebuie spuse în ordinea aia, dar era mulţumit că îi făcuse un cadou frumos lui Luca de ziua lui.

All rights reserved: Taramulcopilariei.ro, SC Inka Fairyland SRL

Concept şi realizare: Taramulcopilariei.ro

Text: Cristina Bîcîilă

O poveste cu Maia

  A fost odată ca niciodată o Văcuţă Roz căreia îi plăcea să doarmă toată ziua şi să se joace cu prietena ei, o fetiţă de 3 ani, foarte deşteaptă, frumoasă şi fâşneaţă. În casa în care dormea Văcuţa Roz se aflau mai multe persoane: mama, tata, bunicii şi Petra.  Petra era blondă, cârlionţată şi cu nasul puţin în vânt, frumoasă şi foarte vorbăreaţă. Se pare că cele două fetiţe din casă erau surori. Aşa le spune. Toată lumea: mama, tatăl, toţi bunicii şi chiar toţi prietenii de la Grădiniţa Buburuza şi din parc, le iubea foarte tare pe cele două fetiţe. Ele se jucau cam toată ziua, alergau, vorbeau o grămadă de lucruri, dar se mai şi certau.

Intr-o zi, Maia, pentru că acesta este numele prietenei Văcuţei Roz, se plictisea. Se cam săturase să îmbrace şi să dezbrace păpuşi şi să împartă cu Petra jucăriile. Cel mai mult îi plăcea să se joace şi să râdă cu Petra, dar astăzi nu mai avea chef.

Se gândi puţin şi îşi zise că i-ar prinde bine o mică plimbare prin parc. Ca să nu fie văzută de nimeni, Maia se hotărî să nu folosească uşa pentru a ieşi din casă, ci o ieşire secretă, de care nu mai ştia nimeni, nici măcar mama. Aceasta era gaura cheii de la dulapul din camera ei. Uneori, când simţea nevoia să fie singură, închidea ochii şi trecea prin gaura cheii în lumea fantastică din spatele dulapului.

Aşa făcu şi de data aceasta. Inchise ochii, spunând:

“Ochişori fermecaţi

Vă închideţi şi-mi daţi

Lumea magică să-mi arătaţi”

Se făcu mică, mică şi, cu tot cu Văcuţa Roz, plecă spre parc.

          Ce frumos era! Multe flori frumos mirositoare, un soare galben, galben şi un cer viu colorat în albastru deschis, multe păsări vesele şi ciripitoare, o grămadă de copii şi chiar un curcubeu care strălucea deasupra lacului plin de raţe. Maia şi Văcuţa erau foarte încântate. Se jucară ce se jucară, până când, la un moment dat, simţiră că li s-a făcut frig. Maia închise ochii pentru a se întoarce acasă, spunând

“Ochişori fermecaţi

Vă închideţi şi dezlegaţi

Drumul meu să-mi arătaţi”, dar în zadar. Orice ar fi făcut, nu se mişcau din loc. Deja parcul devenise urât. Copacii erau fără frunze, soarele şi curcubeul nu se mai vedeau, păsările plecaseră de mult şi chiar începuse ploaia.

- Ce ne facem, Măiuţule? spuse Văcuţa tremurând. Mi-e somn şi mi-e frig. Vreau în patul nostru!

Curajoasă de felul ei, Maia nu era prea îngrijorată, dar simţea că îi lipseşte ceva, cineva. Nu ştia ce, dar îi era tare dor de CINEVA. Pe când încerca a o sutătreizecişipatra oară să închidă ochii, de după un copac auzi:

-         Hapciu! Hapciu! Hapciu!

-         Noroc! spuse Maia cu ochii închişi.

-         Hapciu! Hapciu! Hapciu!

-         Of, cineva a răcit rău… se înfioră Văcuţa, mai ales gândindu-se cât îi era de frig.

Din spatele unui copac apăru un spiriduş, cu părul creţ, grăsuţ şi îmbrăcat foarte ciudat. Avea o mantie roz cu picăţele verzi, o salopetă albastră, pantofi de lac galbeni, luaţi invers în picioare şi o bagheta roz în mână.

- Cine eşti tu? întrebă Maia.

- Eu sunt… hapciu! Sunt… hapciu!

- Hapciu te numeşti?

- Nu… sunt… Strănutici, hapciu!

- Aha… te cheamă Strănutici! Şi cu ce te ocupi? Faci vrăji cu bagheta asta roz?

- Mmmda… fac. Vreţi să vă arăt?

- Te rugăm frumos să ne ajuţi să mergem acasă. Ne este frig şi plouă!

- Abracadabra!

“Hopa sus şi hopa jos,

Maia şi Văcuţa s-au întors!” pronunţă Strănutici foarte important, făcând semne cu bagheta prin aer.

Dintr-o dată Maia şi Văcuţa se pomeniră cu un morman de turtă dulce în faţa lor. Mirosea foarte bine a scorţişoară şi a piersici şi… era şi foarte bună…

-Offf! Am greşit, am făcut cu bagheta greşit la stânga, când trebuia să fac la dreapta! Mai încerc o dată. Ţineţi-vă bine…

       “Hopa sus şi hopa jos,

       Maia şi Văcuţa s-au întors!”

Maia şi Văcuţa închiseră ochii aşteptând…

-Off, iar am greşit! le făcu Strănutici atente. Bagheta asta uneori nu vrea să mă asculte. Trebuie să o duc la reparat.

-Ce ne facem? îi şopti Văcuţa Maiei. Deja sunt udă leoarcă… o să răcesc şi eu.

-Stai liniştită, spuse Maia în timp ce mânca o bomboană de ciocolată cu căpşuni din grămada fermecată adusă de Strănutici cu cea de-a doua vrajă… Mai închid eu ochii şi poate…

Nici nu termină bine de spus, că un sentiment de linişte şi de bucurie o cuprinse. Nu mai simţea acel dor şi îi era din nou cald şi bine. In depărtare, pe o alee se vedea venind Petra.

Soarele revenise la locul lui, curcubeul colora din nou raţele şi lacul, florile umpleau aerul de miresme plăcute.

- A venit Petra! Ce bine îmi pare că te văd! Ce mă bucur că pot să-ţi arăt şi ţie locurile din parc şi poţi mânca şi tu din turta dulce şi bomboanele lui Strănutici!

Petra avea şi ea un zâmbet larg de fericire. O iubea pe Maia şi îi plăcea lumea ei. Mmmm! şi turtele dulci erau delicioase!

- De acum, am să te iau şi pe tine în lumea mea, spuse Maia.

- Şi eu în a mea, râse Petra.

Cele două surori se simţeau foarte bine împreună.

All rights reserved: Taramulcopilariei.ro, SC Inka Fairyland SRL

Concept şi realizare: Taramulcopilariei.ro

Text: Cristina Bîcîilă