TaramulCopilariei

Archive for the ‘Impresii’ Category

Cand eram mica, am trecut prin diverse incercari si am testat tot felul de activitati, in cautarea a ‘ceva ce-mi place’. Ai mei au fost ingaduitori, mi-au luat si muzicuta, dupa ce i-am batut la cap vreo saptamana, ca apoi sa suflu de 3 ori in ea. Am  facut vioara (vreo 5 ani), volei, matematica, inot si sarituri in apa si ceramica (nu neaparat in ordinea asta). Din toate, m-am ales cu cate ceva, mai putin cu matematica:) Cursul de  ceramica, insa, a fost de departe cel care mi-a placut cel mai tare, ca dovada ca inca imi place sa ma mai joc in lut sau in tot felul de paste de modelat.

Sambata asta, am avut ocazia, din nou, sa ma joc… de data asta si caritabil . Am fost la evenimentul HEARTizanat,  organizat de Teli Iacsa si am vazut ce inseamna sa ai talent. Erau cativa oameni (printre care si Teli), ‘profesorii’ de fimo, de pictat pe sticla, de facut animalute din sosete etc., care chiar stiau ce fac. Si faceau lucruri minunate.

Eu am plecat de la eveniment mai obosita decat daca as fi muncit toata ziua. Fimo, ca fimo, ca la modelat ma mai pricep, dar pictatul pe sticla mi-a tinut limba in coltul gurii si spatele incordat cred ca mai mult de o ora… Ce sa zic, rezultatul sper sa fie suficient de bun, cat sa se indure sa-l cumpere cineva la licitatie (banii stransi vor fi donati Fundatiei ‘Trebuie’  din Fetesti). Nu stiu inca adresa de net unde vor fi postate, dar voi reveni. Restul operelor au iesit foarte frumoase, sper ca, in curand, sa am ceva poze sa le postez.

A fost placut sa-i vad pe toti cei veniti acolo cat de pasionati si cat de implicati erau in ceea ce faceau. Sa fii din nou copil si artist in acelasi timp merita toata oboseala:))

Stateam in masina si ma plictiseam… Nu este preocuparea mea zilnica, in cazul in care va intrebati, asteptam ceva, nu are importanta ce. Nu mai aveam nici radioul deschis, ca era pe MODE ECO si muream de cald.  Bineinteles ca literele, scrise mare, pe gardul de tabla din  fata, mi-au atras atentia. LORY scris  cu roz, de doua ori, DOREL, cu galben si mai putin lizibil (initial am crezut ca scrie Doors, si ca omul nu a stiut ca se scrie cu 2 O, dar apoi m-a lovit faptul ca suntem in 2010 si ca, in general, fanii the Doors nu scriu cu bidineaua pe un gad de tabla ce imprejmuieste o constructie si ANA, scris cel mai mare cu vopsea alba. Am incercat sa fac un exercitiu de imaginatie si sa-mi inchipui cum arata Lory, cine e Dorel si cine este Ana… Lory, nu stiu de ce, dar cred ca este bruneta cu breton, o pustoaica, de care Dorel, daca el a fost autorul, s-a indragostit pe loc, nebuneste. O dragoste pasionala, scurta (de 2 ori) . Dorel, oricat as fi vrut sa-mi inchipui altceva, imi revenea mereu in minte imaginea lui Dorel din spotul publicitar Unirea. Asta e. Dorel pentru mine va ramane vesnic acel vesnic fraier…

Eee, iar Ana… Ana e alba, marea iubire, pe care nu o uiti si pe care o traiesti o viata intreaga. Ana, femeia care te iubeste pana la sacrificiu, femeia al carei nume merita sa fie inscris pe gardul constructiei tale, pentru ca iubirea voastra sa reziste si pentru ca rezultatul sudorii tale sa fie trainic si vesnic… Da, asa este, am gasit motivul pentru care, pe aceste garduri de tabla, sunt inscriptionate mereu nume de femei. Acum, constructorii nu-si mai zidesc iubitele in creatia lor, acum le zugravesc doar numele. E mai simplu, nu o au pe constiinta, e relativ legal si, e chiar politically correct…

Ma scuzati daca ma plictiseam prea tare

Mie intotdeauna mi-au placut scrisorile sau vederile. De cate ori primeam cate una, o deschideam si o citeam acolo, in fata casutei postale… In timpul facultatii obisnuiam sa ne scriem scrisori cu niste prieteni din Cluj, care locuiau impreuna. Nu va inchipuiti ca ne scriam lucruri importante, ei imi scriau dialogul lor despre diverse, si tot felul de prostii si comentarii, iar eu raspundeam in acelasi gen. De abia asteptam sa-mi scrie si ma distram teribil citind scrisorile lor.

Din pacate, de cand cu internetul si social network etc oamenii nu-si mai scriu scrisori. Cred ca asteptarea unei scrisori si bucuria de a o vedea in casuta postala fac tot efortul sa te duci pana la posta si sa trimiti si tu una…

Asadar, putem incepe un joc. Eu l-am numit ‘Zambete prin posta’ Toti cei care vor vrea sa participe la joc trebuie sa scrie si sa primeasca scrisori. La inceput, se fac perechi de expeditor- destinatar. Nu este necesar ca cei doi sa se cunoasca, pentru ca scrisorile nu trebuie  sa contina ceva foarte personal. Putem scrie despre experiente de viata, amintiri, impresii sau orice altceva ne vine in  minte, singura conditie fiind aceea sa binedispunem destinatarul.

Cel care primeste scrisoarea va trebui sa-i raspunda expeditorului in cel mult 5 zile. Ideea este sa ne incadram intr-o limita de timp, ca asteptarea sa nu fie foarte lunga. Nu este obligatoriu sa fie o scrisoare foarte lunga, dar nici 2 randuri nu cred ca este suficient. Toti cei care nu respecta conditiile (nu scriu lucruri amuzante, placute, optimiste etc) sau scriu doar foarte foarte putin, ca sa scape sau nu scriu deloc pot fi ‘reclamati’ si vor iesi din joc.  

Ganditi-va ca faceti un lucru bun, ii transmiteti destinatarului o stare de bine, il puteti distra, ii puteti face ziua…si invers… Cei care vor sa participe trebuie sa-mi trimita numele si adresa postala pe cristina@taramulcopilariei.ro

Mergi pe strada intr-o caldura care te apasa, nu poti sa respiri, trotuarul se inmoaie sub tine, ai gura uscata, te simti obosita, te mai dor si picioarele … Orice sursa de apa ti se pare Paradisul, te-ai arunca in orice fantana arteziana, te-ai bucura daca te-ar stropi cineva , din greseala, cu furtunul, ca in glumele alea proaste de la TV,  te-ai balaci in Dambovita ) Cu toate astea, mergi mai departe si induri ca ‘nu se face’ sa te descalti (chiar daca te rod sandalele), sa te dezbraci (nu poti umbla in sutien), sa te uzi pe cap sau pe bluza (ca ce zice lumea?), iar de Dambovita nici nu se pune problema pentru ca este infecta.

Dar ce se poate face? O bataie cu apa, in mod organizat, la fantani la Unirea! Si culmea, dupa ce ti-ai luat cateva galeti, sticle de apa in cap si peste tot, iti dai seama ce simplu e… E simplu sa te racoresti in mijlocul orasului, cu alti nebuni, sa razi si sa alergi, sa te joci.

Chiar daca m-am dus total nepregatita la Water fight-ul organizat de Florin Ghioca (aveam un pistol mic de apa), am avut grija sa ma dotez pe parcurs si sa ma arunc in lupta. A fost bestial! Mi-au placut inclusiv oamenii de pe strada care se uitau la mine foarte ciudat, dupa ce am plecat de la  fantani, desculta si uda leorca pe par si pe haine, cu apa picurand din mine, cu sandalele si pistolul de apa in maini, asteptandu-l pe Sorin, sotul meu, sa vina sa ma ia cu masina.

Mai tineti minte cum era cand jucam Baba-Oarba? In cazul in care nu trisam si ma uitam pe sub fular:)) ma simteam complet pierduta si fara repere. Mi-era frica, ma durea putin stomacul si imi simteam corpul mai usor, dar imi placea la nebunie, tocmai pentru ca ma simteam altfel.

Acu’ vreo 2 seri am avut ocazia sa simt din nou aceleasi lucruri, combinate insa cu placerea gustului de inghetata Magnum, care ne-a fost servita pe intuneric. La invitatia Cristinei Bazavan (careia ii multumesc), am experimentat Magnumize Your Senses. Am intrat in sir indian (eram 8), tinandu-ne de umeri, intr-o bezna totala  si am fost asezati doi cate doi la mese. Din sirul respectiv eu eram cea care tremura… Am pipait mesele, am nimerit servetelul, lingurita si bolul. Mmmm, senzatii tari, intunericul amplifica celelalte simturi, o combinatie foarte buna de ciocolata, vanilie, caise uscate si struguri. Ma rog, daca va e pofta, puteti incerca pana pe 15 august la van Gogh la cafenea pe Smardan.