Categorii
Arhiva
Noiembrie 2022
M T W T F S S
« May    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  
Cauta

Archive for the ‘Copilarii’ Category

O intrebare de care, intamplarea face, sa-mi amintesc… Eram in vizita la niste prieteni de familie, tocmai ce intrasem pe usa si, in lumina galbena de bucatarie, am vazut-o pe dna. Nela cosand un tiv la un palton rosu. Eu, ca sa fiu politicoasa, am incercat sa vorbesc cu Dvs., dar din pacate nu prea mi-a iesit, avand in vedere ca aveam cred ca vreo 3 ani si tocmai ce imi doream foarte tare sa ma catar pe cuierul ce imi statea in fata.

Bineinteles ca toata lumea s-a distrat pe seama vorbelor mele si, mai mult decat atat, acum dupa mai mult de 20 de ani, ori de cate ori ma intalnesc cu dna. Nela sau cu sotul ei, niste oameni extraordinari, isi aduc si imi aduc aminte aceste cuvinte.

O lume colorata imi doresc de cand eram copil. Desi sunt printesa de mica, nu am avut norocul ca familia mea sa fie foarte bogata, sa avem, ca majoritatea caselor regale, tot felul de servitori si bijuterii. Eu eram invatata cu cateva rochite de sacrificiu pentru joaca si, eventual, una sau doua mai bune, de purtat la ocazii. Imi amintesc ca, la un moment dat, am avut o rochita roz cu margini albe, atat la maneci, ca si la fusta. Imi placea destul de tare cat sa vreau sa o port mai tot timpul, insa, dorinta mea era sa am o rochita foarte colorata, care sa se invarteasca. Probabil ca ma numaram printre cele 99% de fetite si printese care-si doreau, si unele, mai norocoase, aveau, astfel de rochite. Imi placea tot ce era colorat, aveam o deosebita placere sa scotocesc prin sertare dupa nasturi, resturi de ate si margele, ochelari de soare vechi, chei si tot felul de ‘bunatati’, care mai de care mai sclipicioase.

Lucrurile acestea nu s-au schimbat, fetita din mine iese la iveala ori de cate ori vede seturi de carioci sau creioane colorate, margele si tot felul de materiale sau obiecte colorate. Mi le-as lua pe toate, doar sa le privesc… sa nu mai spun ca inca sunt in cautarea rochitei si ca inca scotocesc prin sertarele din castel. poseta cu margele 300x224 Rochite, culori, sclipici

Cand eram un pici cu mucii-n gat si mancam multi pufuleti, uram somnul de  amiaza. Era obligatoriu, desi nu simteam nici un dram de oboseala. Parca si acum aud zumzetul mustelor, simt caldura amiezii si cearceafurile reci in care ma strecuram. Camera mea, ultima din castel, era mai mereu racoroasa, iar asternuturile isi pastrau o prospetime placuta.

somn de amiaza 150x150 Somnul de amiaza

 

Ma bagam in pat cu vreo carte de povesti si, apoi, dupa ce ma plictiseam citind, ma apucam sa numar penele fazanului de pe carpeta de langa pat, imi inchipuiam scene de evadare in acelasi peisaj, cu o apa de un albastru-turcoaz deschis, perfect (si acum as putea spune ca este culoarea mea preferata, exact acel albastru) carpeta paun2 300x225 Somnul de amiazasi ma chinuiam sa adorm incercand sa-mi spun ca, oricum, nici un insotitor de-al meu, copil, nu era la joaca la ora aceea si ca era mult prea liniste si cald ca sa am ce face.

Acum as dormi si cu capul pe masa si in picioare, pe cal sau in trasura, m-as intinde pe iarba dupa o plimbare lunga… Cel mai dulce este acum somnul de amiaza pe care il prind foarte rar. Aceleasi asternuturi reci pe care, insa, nu apuc sa le simt prea mult pentru ca adorm foarte repede…

In general, oamenii de la curtea tatalui meu erau foarte simpatici, politicosi, dar foarte seriosi. Mie nu imi prea plac oamenii care nu zambesc si care nu stiu sa fluiere. Daca ar fi dupa mine, as fluiera si canta toata ziua, ca tot nu prea am nimic de facut, dar regina, mama mea, imi tot spunea ca nu-i frumos sa ma afisez asa printre oameni… Ca nu se face, ca nu se cade…

Apropo, voua ce va placea sa faceti cand erati copii si vi se spunea ca ‘nu se face ‘ si ‘nu se cade’? Ce ticuri sau mici placeri aveati?  Mie imi place si acum sa-mi frec picioarele inainte de a adormi sau sa-mi frec buzele de perna sau de bluza… Imi place sa dorm cu plapuma si sa simt asternuturile proaspat spalate putin reci sub mine, sa dorm cu mana sub perna, sa dansez cu degetele si sa cant atunci cand ma satur la masa.  Imi place sa am cat mai multe creioane si carioci colorate, sa incep pagini noi din caiet, sa lipesc abtibilde…

Lorelai… Ce nume frumos! Primul meu jurnal se numea Lorelai, avand ca inspiratie romanul lui Ionel Teodoreanu, ‘Lorelei’, din care mi-a ramas in minte un singur citat, nu stiu de ce tocmai acesta: “si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear’.

Pe vremea aceea citisem o gramada de carti de-ale aceluiasi autor si eram indragostita de tot, chiar si de ideea de a iubi. Era perioada adolescentei, cand imi scriam scrisori cu cele mai bune prietene (nu ca nu am fi avut timp sa vorbim, dar consideram scrisorile mai romantice), biletele cu baietii si incepeam sa-mi doresc sa ‘accept prietenia’ unuia dintre ei.

De fapt, daca imi amintesc bine, pe primul care mi-a cerut prietenia – il chema Horatiu si avea niste ochi albastri mari si frumosi – l-am refuzat pe motiv ca ‘trebuia sa ne cunoastem mai bine inainte’…:))) Ne intalnisem pe aleea dintre blocuri, unde el venise cu bicicleta si inca statea pe ea, iar eu, cica, eram tot in trecere. Imi placea de el, dar buna mea crestere:)))